De același autor
Insuccesul summitului european din 30 iunie pentru desemnarea funcțiilor cu cea mai mare vizibilitate din Uniunea Europeană ne oferă ocazia să formulăm câteva observații. Funcțiile cu greutate sunt cele de președinte al Comisiei și de guvernator al Băncii Centrale Europene. Funcția de președinte al Consiliului European este simbolică, de reprezentare, instituția fiind întruchiparea dimensiunii interstatale a Uniunii. La fel de decorativă este și funcția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă atâta vreme cât este o cale lungă până la a avea o politică externă comună a UE. Ar trebui să ne intereseze mai mult unde vor merge pozițiile de prim-vicepreședinte și vicepreședinți ai Comisiei Europene, cât și comisariatele cu greutate din sânul Comisiei.
Eșecul survenit la capătul a 17 ore de negocieri este rezultatul fragmentării scenei politice europene în urma alegerilor din 26 mai. Dar nu numai. Pierderea majorității absolute a „alianței“ între cele două mari familii politice europene – Partidul Popular și Socialiști, respectiv PPE și S&D, ar fi trebuit să ducă în teorie la cooptarea celui de-al treilea pilon politic european reprezentat de noua familie politică de centru, Renew Europe, inițiată de președintele francez Emmanuel Macron. Lucrurile păreau simple și toată lumea îl considera pe Macron le faiseur des Rois. Probabil că însuși locatarul de la Elysée se percepea în acest mod, din moment ce, la summitul G 20 de la Osaka, a convenit cu Germania și Spania ca într-o primă fază a negocierilor postul de președinte al Comisiei să meargă la socialistul olandez Frans Timmermans, iar cel de președinte al Parlamentului European (funcție ce va fi votată pe data de 3 iulie, în cadrul primei sesiuni de la Strasbourg) la popularul german Manfred Weber. Aici a intrat în ecuație fragmentarea Uniunii Europene pe dimensiunea Est-Vest, dar și din cadrul grupului PPE, grupul de la Vișegrad pronunțându-se, înainte de „pachetul de la Osaka“, pentru soluția Michel Barnier și împotriva olandezului Timmermans, considerat a fi un adevărat inamic ideologic pentru lideri precum premierul maghiar Viktor Orbán. Acesta din urmă a afirmat public faptul că desemnarea lui Timmermans la șefia Comisiei ar fi „o eroare istorică“. Țărilor grupului de la Vișegrad li s-a alăturat Italia, vicepremierul Matteo Salvini, iritat de „metoda“ președintelui Macron de a trata numai cu câteva țări europene. Premierul Giuseppe Conte a declarat că nu persoana lui Timmermans, de altfel persoană cu mare experiență, deranjează, ci metoda Parisului, anunțând că cel puțin 10 țări se opun acestei candidaturi.
Acestor fracturi Vest-Est (Franța-Germania și Benelux, pe de o parte, și țările grupului de la Vișegrad, de cealaltă parte) și Nord-Sud (Franța și Germania, pe de o parte, și Italia, de cealaltă parte) li se adaugă și importanța curentului populist. Nestructurat, marginal pe scena europeană, dar într-o asemenea configurație politică putându-se alătura cu succes forțelor de blocaj.
În sfârșit, compromisul la care se va ajunge și care îi va nemulțumi pe mulți ne face să întrevedem o Comisie Europeană mai slabă decât cea condusă de Jean-Claude Juncker, cu consecințe mari asupra capacității Uniunii Europene de a răspunde provocărilor momentului. Acest lucru va crește tentația statelor membre de a avea poziții singulare, bilaterale, de a-și întări cooperarea în formate restrânse, ceea ce va conduce mai devreme sau mai târziu la reașezarea arhitecturii instituționale europene pe baza unor viteze instituționalizate. //
Frans Timmermans și Manfred Weber
