SUA-Turcia : un conflict de conjunctura ?

Relatia bilaterala dintre Turcia si Statele Unite ale Americii traverseaza o noua situatie dificila. Subiectul care pune la incercare parteneriatul dintre cele doua puteri: soarta pastorului american Andrew Brunson, plasat in arest la domiciliu  din luna iulie, dupa ce ultimul an si jumatate l-a petrecut in detentie. Acesta este judecat pentru « terorism » si « spionaj » in favoarea Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) si pentru reteaua Hizmet condusa de clericul musulman Fetullah Gulen, considerata a fi la originea puciului ratat din vara lui 2016. Pentru toate aceste acuzatii, pastorul evanghelist, stabilit in Turcia din 1993, risca o condamnare de nu mai putin de 35 de ani. Procesul pastorului a determinat o reactie imediata si categorica din partea Washingtonului, care a instituit sancţiuni împotriva miniştrilor turci de interne şi al justiţiei, Suleyman Soylu şi Abdulhamit Gul, pe care îi acuză că au jucat un rol major în arestarea şi detenţia lui Andrew Brunson. Toate proprietăţile şi activele celor doi demnitari turci aflate în jurisdicaţia Statelor Unite sunt blocate, iar cetăţenii americani au interdicţie de a efectua tranzacţii cu ei. De asemenea, presedintele Donald Trump a anunţat dublarea tarifelor vamale la importurile de oţel şi de aluminiu din Turcia. Sanctiunile americane au dus la prabusirea lirei turcesti fata de dolarul american si moneda euro, fapt care a dus la dublarea preturilor produselor de import si la marirea costurilor de imprumut pe pietele financiare internationale pentru Turcia. Retorica ce a urmat de ambele parti nu a contribuit deloc la gasirea unei solutii, vicepresedintele american Mike Pence, de aceeasi confesiune ca Andrew Brunson, declarand ca pastorul american este o victima a persecutiilor religioase iar presedintele Erdogan denuntand un adevarat complot impotriva Turciei si acuzand Statele Unite ca prefera sa sacrifice un parteneriat cu o tara de 81 de milioane de locuitori pentru a-si salva relatiile cu grupari teroriste.

Aceasta criza ne arata acumularea mai multor probleme in relatia bilaterala Washington-Ankara. In ce priveste Ankara, aceasta considera ca anumite atitudini ale americanilor tradeaza lipsa de loialitate si de intelegere pe anumite chestiuni considerate vitale pentru regimul Erdogan (extradarea clericului musulman Fetullah Gulen) si statul turc (sustinerea combatantilor kurzi din Siria – publicarea unor fotografii in primavara lui 2016 care infatisau membri ai fortelor speciale americane avand pe uniforme insigna PYD, Partidul Unitatii Democratice din Siria, a produs mare dezamagire la Ankara), noile sanctiuni americane la adresa Iranului care afecteaza puternic firmele turcesti. Mutarea ambasadei americane la Ierusalim a adaugat si ea un plus de distanta intre Ankara si Washington. Cat despre Washington, acesta reproseaza aliatilor turci achizionarea sistemelor antiaeriene rusesti S 400 si relatiile prea apropiate cu Moscova, lipsa de intelegere pe tema sustinerii kurzilor din Siria, considerati singura alternativa pentru mentinerea unei prezente occidentale in Siria.

Exista insa ceva mai profund care afecteaza relatia Washington-Ankara: emergenta Turciei ca putere regionala care poate propune alternative la strategiile Washingtonului. In primavara anului 2010, Turcia semna cu Brazilia si Iranul un acord alernativ la proiectul occidental pe tema dosarului nuclear iranian. Aceasta orientare a Turciei se va accentua. Desi tarile occidentale luate impreuna reprezinta primii parteneri economici ai Turciei, in ultimii zece ani cooperarea economica cu tarile asiatice, inclusiv Rusia, s-a dublat, iar cu tarile africane a crescut de 4 ori. Este o revolutie geopolitica ce nu tine numai de dorinta guvernului de la Ankara si a societatii turce, a carei identitate evolueaza fara constrangerile Razboiului Rece si decomplexata fata de Occident, ci de deplasarea centrului de greutate economic si politic al lumii in Asia. Turcia a devenit acum cu adevarat ceea ce spunea Brzezinski in excelenta sa carte Marea tabla de sah : o putere cu rol-cheie pentru accesul in Orientul Mijlociu si care poate limita unui actor geopolitic de prim plan (SUA) accesul in regiune. Pe de alta parte, Ankara nu are intentia sa paraseasca NATO si sa denunte parteneriatul strategic cu SUA. Nicio alta alianta nu ii poate oferi garantiile de securitare date de Organizatia Tratatului Nord-Atlantic si de parteneriatul cu SUA.

Declaratiile domnului Erodgan cu privire la gasirea unor noi aliati, ca raspuns la sanctiunile SUA, trebuie privite in acest context al acumularii tensiunilor cu Washingtonul. Atat pentru SUA cat si pentru Turcia, costurile unui divort ar fi mult prea mari chiar daca ambele puteri isi recalibreaza relatia. Iata de ce este bine sa facem efortul in a separa ceea ce este conjuctural, cazul procesului Andrew Brunson sau dosarul Fetullah Gulen, de ceea ce este fundamental in relatia Washington-Ankara (de exemplu, Turcia a acceptat la summitul NATO de la Lisabona din 2010 gazduirea radarului de cercetare avansata al scutului anti-racheta). Ramane insa chestiunea reamenajarii relatiei Occident-Turcia.