De același autor
Vizita Papei Francisc în Irak a fost unanim catalogată ca fiind istorică. Și pe bună dreptate, presa din lumea întreagă i-a acordat o atenție cu totul deosebită. Niciun alt șef de stat, de la înlăturarea lui Saddam Hussein în 2003, nu a mai efectuat o vizită atât de lungă (trei zile, 5-8 martie) și atât de amplă, acoperind întreaga complexitate a realității irakiene. Suveranul Pontif a ajuns în Bagdad, apoi s-a deplasat la locul străvechii așezări sumeriene de la Ur, pe care tradiția celor trei religii monoteiste o consideră țara lui Abraham. A ajuns apoi în orașul sfânt al șiiților Nadjaf, locul în care este înmormântat Ali, ginerele Profetului și fondator al islamului șiit, considerat totodată și capitala politică a șiiților irakieni. Din sudul țării, din valea inferioară a Eufratului, Papa s-a deplasat cu un elicopter militar în Nord, la Mossul, în Kurdistanul irakian, fosta capitală a Statului Islamic (2014-2017), oraș martir al cărui patrimoniu arhitectural a fost distrus de islamiști. De aici a mers la Erbil, capitala Kurdistanului irakian, și în cele din urmă la Karakus sau Bakhdida, un orășel majoritar creștin, populat de asirieni. O vizită care a cuprins întreaga țară, întreaga ei diversitate culturală și religioasă, dar care a reprezentat și un semnal de unitate, după ani buni de promovare a comunitarismului.
Atenția cu totul deosebită arătată de toate autoritățile și centrele de putere irakiene a fost, de asemenea, o altă trăsătură ce permite considerarea vizitei Papei drept istorică și un succes al experimentatei diplomații a Vaticanului, care își afirmă astfel capacitatea de a dialoga cu toate părțile și de a putea juca un rol de mediator fiabil, inclusiv în eventualitatea unui demers occidental și în primul rând american pentru stabilizarea țării și a regiunii. Declarațiile președintelui american Joseph Biden, elogioase la adresa vizitei Papei, ne arată o recunoaștere a acestui rol pe care îl poate juca Vaticanul, așa cum s-a întâmplat și în procesul de restabilire a relațiilor diplomatice dintre SUA și Cuba în vremea administrației Obama. Imaginile Papei Francisc alături de marele ayatolah Al-Sistani, liderul irakienilor șiiți, dar și una dintre cele mai mari autorități spirituale ale șiismului, și declarațiile celor doi în deplină concordanță reprezintă punctul culminant al vizitei din Irak, un semnal de dialog între lumea șiită și creștinismul occidental, dar mai ales un mesaj universal de fraternitate. Acest aspect este deosebit de important pentru timpul nostru istoric, în care asistăm la o accentuare a fanatismelor religioase amestecate cu hipernaționalism, un semnal dat tuturor comunităților musulmane care deseori cad pradă discursurilor anticreștine promovate de islamiști. Un eveniment care se înscrie într-o dinamică deja lansată de Papă în urmă cu doi ani, când a semnat o declarație comună privind fraternitatea umană cu marele imam sunit de la Al-Azhar (Egipt), reprezentant al celeilalte ramuri a islamului, după negocieri secrete care au durat 6 luni.
Revenind însă la semnificația întâlnirii pentru Irak, trebuie reamintit că, deși majoritari, șiiții au suferit mari discriminări în vremea lui Saddam Hussein. Stabilitatea țării depinde de felul în care această comunitate va reuși să pună capăt conflictelor interne și, mai ales, să își gestioneze relațiile cu Iranul, care caută să își construiască o adâncime strategică în teritoriile locuite de șiiții irakieni. Eliminarea la Bagdad pe 3 ianuarie 2020 a generalului Ghassem Soleimani, șeful operațiunilor externe iraniene, a fost în primul rând motivată de implicarea acestuia în afirmarea tot mai pregnantă a milițiilor șiite Hezbollah în rândul comunității șiite din Irak, fenomen care împiedica țara să își regăsească suveranitatea. Diplomația Vaticanului a dorit să transmită că pacea și compromisul sunt în interesul tuturor și reprezintă unica soluție pentru ca Irakul să aibă un viitor, iar cea mai numeroasă comunitate a țării să nu mai fie catalogată o comunitate-problemă pe harta politicii internaționale.
Dar vizita Papei a avut ca obiectiv și prezervarea comunității creștine, una dintre cele mai vechi din lume, care se împuținează simțitor (de la 1,5 milioane în 2003, la mai puțin de 400.000 în prezent). Acesta a ținut să îndepărteze asocierea creștinilor irakieni cu interesele diverselor puteri occidentale, aspect care i-a transformat de foarte multe ori în ținte privilegiate ale islamiștilor. Instituirea zilei de 6 martie de către guvernul de la Bagdad drept zi a toleranței reprezintă un pas simbolic al recunoașterii de către cei ce își împart puterea în Irak a efectelor dezastruoase ale conflictelor interne și a locului pe care creștinii asirieni și chaldeeni îl au în peisajul autohton.
Caracterul istoric al vizitei și rezultatele sale de netăgăduit nu înseamnă însă că Irakul va deschide un nou capitol al zbuciumatei sale istorii recente. Nu va pune capăt nici erodării prezenței creștine. Conflictele structurale din regiune care se repercutează asupra Irakului sunt prea importante, iar marile comunități ale țării și principalii decidenți irakieni sunt captivi acestora. Marile puteri occidentale, care pot influența anumite decizii, nu mai acordă prioritate situației din Orientul Mijlociu, unde, atâta timp cât nu mai apare o entitate de genul Statului Islamic sau un Iran capabil să își facă simțită prezența până la malul Mediteranei, nu sunt motivate să se investească serios în ameliorarea situației regionale. Vaticanul însuși nu poate face prea multe fără angajamentul marilor puteri și îndeosebi al Statelor Unite, dar prin această vizită de trei zile a transmis și un semnal în direcția noii administrații de la Washington cu privire la elementele care pot sta la baza unei ameliorări a situației din Irak și din regiune. //
