Turcia, aliatul bolnav al Occidentului

Derivele autoritare ale regimului Erdoğan și instabilitatea pe care deja o cunoaște Turcia riscă să pună la grea încercare poziția acesteia în cadrul NATO, să o îndepărteze și mai mult de UE și, nu în ultimul rând, să îi compromită succesele economice din ultimii ani.

Celebra expresie atribuită țarului Nicolae I care desemna Imperiul Otoman drept „bol­­navul Europei“ (în discuțiile purtate cu ambasadorul britanic, Sir George H. Seymour, în preajma răz­boiului Crimeei) pare mai potrivită ca oricând pentru a desemna starea actuala a Turciei domnului Erdoğan. Derivele autoritare ale re­gimului islamo-con­ser­va­tor au pus capăt procesului de pace cu militanții kurzi și au reaprins un conflict care a făcut peste 40.000 de morți începând cu anul 1984. Orientarea antikurdă a președintelui Recep Tayyip Erdoğan survine în con­di­țiile în care reprezentanții kurzilor aban­donaseră proiectele secesioniste și se pro­nunțaseră în favoarea integrării vieții po­litice turce. Este drept că acest lucru a mo­dificat sensibil arhitectura politică turcă: la alegerile parlamentare din 7 iunie a.c., partidul de guvernământ (AKP) a pierdut majoritatea absolută, în condițiile în care partidul prokurd (HDP) a obținut 13,6% din totalul voturilor exprimate și 80 din cele 550 de locuri ale Marii Adunări Na­ționale de la Ankara. Pierderea majorității absolute în parlament și posibilitatea de a putea modifica legea fundamentală pare să îl afecteze mai mult pe președintele Er­doğan decât o pace durabilă cu re­pre­zen­tanții unei comunități cifrate la 18-20 de milioane de locuitori. Este motivul pentru care liderul de la Ankara a convocat ale­geri parlamentare anticipate la data de 1 no­iembrie, în ciuda faptului că toate son­dajele arată că rezultatele din iunie se vor repeta: islamo-con­ser­va­to­rii din AKP sunt creditați cu 38-40% din voturi, iar pro­kurzii cu peste zece pro­cente. Prin diabolizarea kur­zilor, prin asimilarea mi­­litanților kurzi gru­pă­ri­lor teroriste islamiste, Er­doğan mizează pe o re­vi­go­rare a naționalismului turc, care i-ar permite obținerea a peste 50% din voturi și mar­ginalizarea opoziției. Ia­tă de ce aproa­pe că nici nu mai este nevoie să aflăm ci­ne se află în spatele atentatelor din di­mi­neața de 10 octombrie din fața gării cen­trale din Ankara, soldate cu peste 100 de morţi și 500 de răniți, atentate care au vi­zat o manifestație politică prokurdă. Con­textul ne oferă suficiente elemente de răs­puns și ne indică autorul moral.

Un poliţist turc păzeşte cadavrele acoperite ale victimelor antentatelor de la Ankara

De trei luni încoace, adunările electorale ale kurzilor au fost vizate de atentate te­ro­riste: pe 5 iunie, două bombe au fost de­to­nate la o adunare electorală a partidului HDP, în orașul Diyarbakir, făcând patru morți și sute de răniți, iar pe 20 iulie, la Suruç, 33 de militanți kurzi au fost uciși de un atentat-kamikaze. Însă la Ankara continuă să domine viziunea pe termen scurt, iar premierul Ahmed Davutoğlu, de­și a recunoscut că organizatorii atentatelor din 10 octombrie rămân necunoscuți, s-a grăbit să acuze partidul muncitorilor din Kurdistan (PKK), frontul revoluționar de eliberare a poporului kurd (DHKPC) și Sta­tul Islamic. Totodată, șeful guvernului de la Ankara a aruncat o parte din res­pon­sa­bilitate partidului moderat prokurd, HDP. La scurt timp, armata turcă și-a inten­si­ficat operațiunile împotriva militanților kurzi, efectuând noi lovituri aeriene îm­potriva unor obiective ale acestora din sud-estul Turciei și din nordul Irakului.

Nu este greu de prevăzut rezultatul acestei politici riscante. Derivele autoritare ale regimului Erdoğan și instabilitatea pe care deja o cunoaște Turcia riscă să pună la grea încercare poziția acesteia în cadrul Ali­anței Nord-Atlantice, să o îndepărteze și mai mult de Uniunea Europeană și, nu în ultimul rând, să îi compromită suc­ce­sele economice din ultimii ani. Deși țara a cunoscut un deceniu de dezvoltare sus­ți­nută, cu ritmuri anuale de creștere ce se apropiau de 10%, deși economia turcă și-a revenit rapid după criza din 2008/2009, tensiunile interne din ultimele luni încep să își spună cuvântul: veniturile din turism se anunță mai mici, iar investitorii încep să se retragă (bursa din Istanbul a scăzut cu 20% de la începutul anului). În același timp, Turcia culege și roadele jo­cului său periculos în afacerea siriană, com­plicității cu grupările islamiste ra­di­cale, inițialei neutralități binevoitoare față de Statul Islamic. Această atitudine se re­percutează acum asupra situației interne: mișcările islamiste ultraradicale au pro­liferat în interiorul Turciei. Totodată, la nivel regional, Ankara se află într-un ade­vă­rat impas strategic: între aspirațiile kurde, Statul Islamic și grupările isla­mis­te, Occident și alianța ruso-iraniană. Pro­xi­mitatea războiului din Siria reprezenta un factor de vulnerabilitate pentru Turcia. Politica regimului Erdoğan față de kurzi a dus acest conflict în interioriul propriilor frontiere. Istoria ne-a învățat că, pe ter­men lung, politicile represive la adresa unor minorități consistente aflate la fron­tieră nu au nicio șansă de succes. În fața negării dreptului la existență, realitatea de pe teren sfârșește întotdeauna prin a mo­difica harta politică. Buni cunoscători ai problemei din Kosovo, domnii Erdoğan și Davutoğlu ar trebui să fie mai atenți la lecțiile istoriei.