De același autor
Chiar dacă incertitudinea a fost rapid spulberată, totuși amploarea acțiunii militarilor nu poate fi pusă la îndoială: circa 6.000 de militari arestați, la momentul în care scriu aceste rânduri, inclusiv colonelul Ali Yazici, principalul consilier militar al președintelui Recep Tayyip Erdoğan, generalul Bekir Ercan Van, comandantul bazei aeriene de la Incirlik, și generalii Erdal Öztürk și Adem Huduti, comandanții armatelor a 3-a, respectiv a 2-a (Turcia are 4 corpuri de armată). În total 103 de generali și amirali! Bilanțul de 290 de morți arată, de asemenea, amploarea puciului. Zvonurile (pe filiera americană) că domnul Erdoğan ar fi dorit să ceară azil în Germania, cât și rezervele comunicatelor venite din diverse cancelarii ne arată că situația era cu adevărat incertă în primele ore ale nopții de vineri spre sâmbâtă. În mod cert, regimul Erdoğan nu va mai fi același, chiar dacă rebelii vor fi condamnați și controlul forțelor proguvernamentale restaurat. La problemele deja grave ale Turciei – tensiunile cu populația kurdă, infiltrațiile islamiste și salafiste, marginalizarea moderaților din AKP și a opozanților (circa 2.000 de universitari și jurnaliști s-ar afla în închisoare pentru îndrăzneala de a-l fi criticat public pe Erdoğan), clivajele care traversează populația turcă din punct de vedere etnic (suniți/șiiți), impasul strategic din Siria, plierea în fața Federatiei Ruse, dificultățile economice – se adaugă și erodarea gravă a legitimității armatei. Chiar dacă o parte a armatei a rămas fidelă regimului, imaginile cu tancurile care distrug autovehicule civile și cu elicopterul care deschide focul asupra unor manifestanți vor rămâne pentru un timp în memoria turcilor.
Cine sunt rebelii? Ce va urma?
Deși domnul Erdoğan s-a grăbit să îl indice pe popularul imam Fethullah Gülen (aflat din 1999 în exil în Pennsylvania) drept organizator al puciului, acuzațiile sale sunt puțin credibile. Cine sunt atunci autorii tentativei de lovitură de stat? Deși până acum avem doar informația laconică a premierului Binali Yildirim („o parte a armatei“), avem suficiente elemente de răspuns. De la instalarea sa la putere în anul 2002, Recep Erdoğan nu a încetat să diminueze rolul armatei în societatea turcă și să destructureze „casta militară kemalistă“. Cu toții ne aducem aminte de procesul Ergenekon (2007-2009) în urma căruia a fost decapitat Statul Major General (peste 300 de ofițeri epurați din sânul armatei) și numirea unor ofițeri fideli lui Erdoğan, dar și condamnările unor înalți ofițeri din 2012, acuzați că organizează un complot. Trebuie amintite și neînțelgerile d-lui Erdoğan cu șeful serviciului secret turc (MIT), Hakan Fidan, pe care l-a împiedicat să își dea demisia și să candideze pentru un mandat de deputat. Demararea acțiunii militare puciste arată complicități și pe linia serviciilor de informații, întrucât operațiunea nu a putut fi cunoscută din timp și reprimată din fașă. Rebelii sunt acea parte a armatei rămasă fidelă valorilor kemaliste: comunicatul lor se aseamănă foarte mult cu comunicatele date de militari în timpul loviturilor de stat reușite din 1960, 1971 și 1980; numele organizației militare rebele Comitetul Păcii în Națiune este derivat din deviza lui Mustafa Kemal Attatürk „Pace în națiune, pace în lume“. Însă, spre deosebire de precedentele lovituri de stat, armata nu a mai fost unită și nu s-a mai bucurat de sprijinul populației din orașe (poate că a contat și memoria represiunii care a urmat loviturii de stat militare din 12 septembrie 1980 – 49 de execuții prin spânzurare, 650.000 de arestări, 30.000 de persoane constrânse la exil și 1,5 milioane de persoane fișate de serviciile secrete). Forțele de poliție au rămas fidele domnului Erdoğan, după ce, în 2014, și acestea au fost epurate de ofițerii incomozi. În același timp, puciștii nu au știut să își ralieze partidele politice de opoziție, astfel încât singurul segment al societății civile care s-a făcut auzit în acele ore dramatice a fost doar cel al susținătorilor domnului Erdogan.
Acțiunea militarilor va servi, fără îndoială, ca pretext lui Recep Tayyp Erdoğan să acapareze întreaga putere în stat. Deja acțiunea de a înlătura peste 2.700 de judecători și de a aresta 5 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și 2 judecători ai Curții Constituționale are în vedere controlul complet asupra justiției, cu atât mai mult, cu cât foarte mulți magistrați sunt bănuiți a face parte din organizația/confreria Hizmet (Serviciu) patronată de imamul Gülen. Însă această strategie compromite serios atât parcursul Turciei spre Uniunea Europeană, cât și dorința de a deveni stat-far al lumii musulmane sunnite. Chiar dacă puterea domnului Erdoğan se va consolida în interior, poziția internațională a Turciei a fost serios afectată. De asemenea, este perfect justificat să ne întrebăm cum își va mai putea îndeplini Turcia ambițiile geostrategice cu o armată în mare masura decredibilizată. â
Tentativa de lovitură de stat din noaptea de 16 spre 17 iulie ne arată cât de mult s-a schimbat Turcia în ultimii 35 de ani și căt de mult s-a subțiat kemalismul în societatea turcă și chiar în armată. Față de cele trei lovituri de stat din 1960, 1971 și 1980, acum populația a ieșit masiv pe stradă pentru a susține regimul politic civil, iar armata nu a mai fost unită. A fost ultima zvâcnire a kemalismului.
