De același autor
Președintele francez Emmanuel Macron a efectuat, între 24 și 28 iulie, un turneu în Indo-Pacific, având ca etape teritoriile franceze, însă și state ale regiunii devenite domenii de dispută în competiția dintre Statele Unite și China, dar și a unor puteri regionale emergente precum Australia și India – Vanuatu, Papua-Noua Guinee și Sri Lanka. Pentru a înțelege semnificațiile acestui demers trebuie să facem o paranteză. Una destul de lungă.
Franța caută soluții la o multitudine de crize interne și externe
Nu cred să existe în Europa, cu excepția Franței, vreo națiune care să își pună problema rolului său în istorie, a statutului său în viitor, care să reflecteze la pericolele pe care schimbarea lumii le poate avea asupra relevanței sale în relațiile internaționale. De la sfârșitul Primului Război Mondial, deși Franța era învingătoare și foarte influentă, specialiștii ei în relații internaționale, dar și decidenții erau „bântuiți” de ideea declinului. Această idee a cunoscut mai multe faze acute – dramaticul iunie 1940, după debarcarea în Normandia, când Statele Unite pregătiseră o administrație militară de ocupație pentru teritoriul metropolitan, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, pe fondul pierderii imperiului. Fără a căpăta accente dramatice, ideea a revenit și în octombrie 1990, odată cu reunificarea Germaniei, dar a fost repede stinsă în marele proiect de construcție a unei Europe unite. În ultimul deceniu, ideea declinului a revenit în paralel cu necesitatea de a găsi o soluție la decuplarea Germaniei. Foarte pe scurt, pe „masa” elitelor franceze stau următoarele probleme: refuzul comunității musulmane de a face parte din proiectul național francez, prăbușirea dispozitivului francez din Sahel și consecințele acesteia în condițiile demografiei galopante, creșterii aridității, radicalizării islamiste, decuplarea Germaniei și intrarea acesteia într-un proces de competiție cu Franța (solicitarea de către Olaf Scholtz, pe când era vicecancelar, ca Franța să cedeze Uniunii Europene locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, finanțările de sute de milioane de euro din partea guvernului de la Berlin pentru ONG-urile ecologiste cu scopul de a bloca și demantela industria nucleară civilă franceză, ieșirea Berlinului din parteneriatele industriale militare comune și lansarea în paralel a unor inițiative de apărare europeană în afara Parisului, precum scutul antirachetă bazat pe tehnologie israeliană și creșterea cheltuielilor militare cu scopul declarat de a deveni „prima putere militară convențională a UE” și susținerea eliminării dreptului de veto în Consiliul European pe chestiuni de apărare și de politică externă pentru a dilua atuurile franceze în aceste două domenii). Totodată, competiția dintre SUA și China creează la Paris îngrijorarea reconstituirii unui duopol, așa cum exista în perioada Războiului Rece, între SUA și URSS, prezentând pericolul marginalizării strategice a Europei. În plus, dacă problemele enumerate mai devreme nu erau suficiente, teritoriile franceze de peste mări suferă și ele de pe urma imigrației clandestine care, odată ajunsă pe sol francez, hrănește sentimentele antifranceze, iar în Indo-Pacific mediile independentiste sunt conștiente că pot căpăta o legitimitate sporită în cadrul Republicii Franceze.
Rețeta tradițională a recentrării pe stat și teritoriu național
În acest context dificil, Franța face apel la rețeta care și-a dovedit eficiența de-a lungul istoriei sale: concentrarea pe stat și teritoriul național. Cine citește regulat presa franceză și urmărește luările de poziții ale diverșilor responsabili, în frunte cu președintele, a observat cu siguranță frecvența termenilor „suveranitate”, „independență”, „reindustrializare”, „autonomie strategică”. În acest context, teritoriile franceze de peste mări joacă un rol fundamental. Numai în Oceania Franța dispune, grație Polineziei Franceze, Noii Caledonii, Wallis et Futuna și atolului Clipperton, de o zonă economică exclusivă de 6,1 milioane kmp – cea mai extinsă din regiune, peste cea a Australiei sau a Statelor Unite. Având aceste teritorii, Franța este parte a organizațiilor internaționale regionale ca putere prezentă efectiv în Oceania. În plus, poziția teritoriilor menționate îi permite să aibă o strategie indo-pacifică credibilă ca urmare a desfășurării permanente a unor forțe militare pe care Parisul are intenția să le crească atât cantitativ (în prezent sunt 7.200 de militari), cât și calitativ.
De altfel, în ultima revistă strategică, obiectivul Franței este de a fi capabilă să poată desfășura în 72 de ore 30 000 de militari în regiune și să întărească componenta forțelor strategice oceanice. Este motivul pentru care turneul președintelui Macron a fost prefațat de trimiterea în teritoriile franceze din Pacific a unui grup al armatei aerului, care a efectuat escale și a participat la exerciții și în Guam, și în Japonia. Prin urmare, Franța vrea să devină o prezență mult mai vizibilă în această regiune și să se afirme ca alternativă la construcțiile propuse de China și de Statele Unite ale Americii. A treia cale – este miezul strategiei indo-pacifice a Parisului, centrată atât pe mijloacele clasice de afirmare a puterii (creșterea cheltuielilor cu destinația Noua Caledonie și Polinezia în noua lege de programare militară), dar și pe noi instrumente, precum lupta împotriva încălzirii globale și prezervarea ecosistemelor insulare, dezvoltarea durabilă și protecția diversității culturale. Astfel, președintele Macron a anunțat creșterea fondurilor cu destinația Oceania ale Agenției Franceze de Dezvoltare, deschiderea unei ambasade în Samoa și, evident, cele două vizite, adevărate premiere pentru un șef al statului francez, în Papua-Noua Guinee și Vanuatu, alături de vizita, în marja turneului, a ministrei afacerilor externe, Catherine Colona, în Insulele Fiji. Acest efort vine și pe fondul intensificării inițiativelor chineze și americane în regiune. Președintele francez a insistat în luările sale de poziție pe dorința statelor regiunii de a nu fi prinse în cleștele chino-american. De asemenea, Parisul se concentrează pe teritoriile sale după ce parteneriatul cu Australia a devenit caduc în urma semnării alături de SUA și Marea Britanie a alianței AUKUS. Autodefinindu-se „putere de echilibru”, Franța intenționează să devină lider al unui grup de state care doresc să își păstreze echidistanța între Washington și Beijing și să se asocieze celor care militează în favoarea unui sistem internațional multipolar, precum India și Indonezia. La Port Vila, capitala Vanuatu (fost condominium franco-britanic), președintele Macron a denunțat „noile imperialisme care aduc sărăcie și logicile de putere care amenință suveranitatea statelor regiunii”. Cât despre cele două ore petrecute pe aeroportul din Colombo, capitala Sri Lankăi, aici strategii francezi au în vedere afirmarea capacității Franței și a Uniunii Europene de a oferi o diversificare a parteneriatelor, o dezenclavare pe principiul celui de-al treilea vecin, alături de China și India.
Un turneu pentru strângerea legăturilor dintre Metropolă și teritoriile de peste mări
Prezența mai multor miniștri alături de președintele Macron, inclusiv transmiterea din Nouméa a tradiționalelor interviu și discurs care ar fi trebuit să aibă loc la Paris, pe 14 iulie, vor să înlăture sentimentul de periferie pentru cei 2,7 milioane de cetățeni francezi din Insulele Oceaniei și să construiască un nou liant cu Metropola și în condițiile în care cele trei referendumuri care au decis păstrarea Noii Caledonii în cadrul Republicii Franceze nu au dus încă la o soluție cu privire la noul statut. Din fericire pentru Paris, pro-independentiștii din Noua Caledonie au acceptat să discute despre corpul electoral în care ar trebui să intre și francezii care și-au stabilit recent reședința (din acordul încheiat din 1998, numai nativii și cei care aveau reședința de foarte mult timp puteau vota). Cu toate acestea, neînțelegerile rămân profunde între cele două tabere. Cei care doresc independența afirmă că, în ciuda celor trei referendumuri, obiectivul final trebuie să fie autodeterminarea, opinie care își află ecoul și în teritoriile învecinate și care, în lipsa unei rezolvări, riscă să pună la grea încercare întregul eșafodaj al strategiei indo-pacifice a Franței, dar și să pericliteze statutul acesteia de stat prezent pe toate cele cinci continente. Macron s-a dorit să fie tranșant cu privire la alternativa la Franța: „A avea mâine o bază chineză, aceasta nu va însemna independență”. Iată de ce turneul indo-pacific al președintelui Emmanuel Macron a fost mai mult decât unul geopolitic, înscriindu-se în procesul de transformare a Franței cu prezervarea patrimoniului său teritorial și demografic, de reconstrucție a unui proiect național comun. //
