De același autor
Actualitatea internațională a fost marcată săptămâna trecută de vizita președintelui Federației Ruse la Ankara, urmată de întâlnirea tripartită Putin-Erdoğan-Rohani, având ca temă situația din Siria.
Bilaterala ruso-turcă a reconfirmat raporturile strategice între cele două țări, președinții Putin și Erdoğan inaugurând șantierul primei centrale nucleare turcești, la Akkuyu, în sudul Turciei. Centrala nucleară turcă este construită de compania rusă Rosatom, valoarea acesteia ridicându-se la 20 de miliarde de dolari. Primul reactor va fi operațional în 2023, iar centrala va asigura 10% din consumul de electricitate al Turciei, o țară deja dependentă în proporție de 60% de gazul rusesc. Alt subiect discutat a fost cel legat de accelerarea livrării sistemelor de rachete rusești antiaeriene S-400 M, „un subiect închis“ care ține de „suveranitatea Turciei“, după cum a declarat președintele Erdoğan, și construcția gazoductului Turkish Stream, care are menirea să facă din Turcia un hub regional al gazelor rusești pentru Europa de Sud.
Întâlnirea tripartită a președinților rus, turc și iranian a avut pe meniu Siria, cei trei fiind în mai 2017 inițiatorii procesului de la Astana, proces care își propune o rezolvare a conflictului sirian prin excluderea intereselor occidentale. Președinții Erdoğan, Putin și Rohani au căutat să își armonizeze pozițiile inclusiv pe fondul anunțului domnului Trump de retragere a forțelor americane din zona kurdă de Est a Siriei. Cum putem interpreta toate aceste înțelegeri?
Să spunem din capul locului că avem de-a face nu cu poziționări tactice, ci cu înțelegeri pe termen lung între Rusia, Turcia și Iran. Pentru Rusia este vorba de reconstrucția și consolidarea unui rol global, iar pentru Turcia și Iran de construcția unui rol la nivel regional. Or, aceste obiective pot fi îndeplinite numai prin contestarea actualei ordini a sistemului internațional și crearea alteia noi, care să privilegieze rolurile Rusiei, Turciei și Iranului. În discursurile sale, președintele Erdoğan critică „imperialismul occidental“, după cum președinții Putin și Rohani denunță ingerințele occidentale. Cei trei au înțeles că Siria reprezintă, dincolo de obținerea unui rol-cheie într-o regiune strategică de pe glob, un dosar unde preeminența occidentală și în special americană poate fi contestată cu succes. Cu atât mai mult, cu cât cei trei consideră că Washingtonul, direct sau indirect, este responsabil de destabilizarea vecinătăților lor apropiate: Rusia denunță implicarea Washingtonului în revoluțiile portocalii, Turcia consideră că puterea nord-americană era la curent și a privit cu bunăvoință tentativa de lovitură de stat din vara lui 2016 și este nemulțumită de sprijinul acordat kurzilor sirieni și irakieni, Iranul, la rândul său, este nemulțumit de reticența administrației americane de a susține acordul pe dosarul nuclear, de susținerea Arabiei Saudite și a Israelului. Alături de Siria, un alt dosar apropie Rusia, Turcia și Iranul, și anume Asia Centrală, o regiune despre care fostul consilier al lui Jimmy Carter, Zbigniew Brzeziński, spunea că acolo se va juca viitorul hegemoniei mondiale.
Atât Rusia, cât și Turcia și Iranul au observat, pe fondul deplasării centrului de greutate al lumii către regiunea Asia-Pacific, al redimensionării prezenței americane în regiunea Orientului Mijlociu (vizibilă încă din timpul Administrației Obama), că un nou peisaj geopolitic este pe cale să ia naștere, iar această situație, ca orice reașezare, oferă ocazia recuperării (pentru Rusia) și a câștigării (Turcia, Iran) unor poziții pe harta lumii.
Complementaritatea celor trei este prin urmare cu mult mai mare decât zonele de divergență, un triunghi Moscova-Ankara-Teheran fiind o realitate incontestabilă a relațiilor internaționale contemporane. Rusia și Iranul sunt semnatarele din 2001 ale unui pact de cooperare civilă și militară, iar Moscova și Ankara sunt partenere din 2010 în cadrul unui Grup de planificare strategică destinat cooperării politice și economice dintre cele două puteri. Pentru Rusia și Turcia, la frustrarea determinată de politica americană se adaugă și frustrarea legată de degradarea relațiilor cu UE. Întâlnirea Erdoğan, Putin, Rohani reprezintă și o alternativă la modernitatea de tip occidental, o modernitate deschisă spre mondializare, dar care să țină seama de specificul societăților rusă (democrație administrată), turcă (național-islamism) și iraniană (republică a ayatolahilor). Pentru Rusia, cooperarea cu Turcia și Iranul reprezintă și un instrument de poziționare în lumea musulmană alături de două state opuse formelor radicale ale islamului (să nu uităm că, alături de dimensiunea euroasiatică, Rusia este și un stat musulman și asta din secolul al XVI-lea, de la înglobarea hanatelor Kazanului, Crimeei și Astrahanului, înainte de înglobarea zonelor islamizate din Asia Centrală și Caucazul de Nord).
Aceste reașezări care au drept protagoniști Rusia, Turcia și Iranul, cât și dorința marilor puteri europene de a avea o poziție în Orientul Apropiat și Mijlociu (a se vedea cazul Franței, care speră să substituie parțial sau să secondeze SUA) își vor găsi ecoul și în Uniunea Europeană, dincolo de solidaritatea conjuncturală din cazul Skripal.
