De același autor
Ultimul discurs despre starea Uniunii a fost ținut cu 300 de zile înaintea alegerilor europene – acesta este primul aspect pe care trebuie să îl avem în vedere atunci când vrem să înțelegem intervenția de mai bine de o oră a doamnei Ursula von der Leyen, din 13 septembrie, de la tribuna Parlamentului de la Strasbourg. Cu alte cuvinte, un bilanț, o dare de seamă finală care urmărește să sintetizeze pentru istorie mandatul exercitat în fruntea Comisiei Europene, dar și să facă o deschidere către un al doilea mandat, în cazul în care condițiile o vor permite.
„Răspundem la chemarea istoriei” - a fost mesajul sub care a fost plasată intervenția doamnei von der Leyen, mesaj prea lozincard pentru gustul meu de est-european care a prins și ceva din comunism. Având în vedere contextul de crize succesive care a marcat și va marca cu siguranță și ultimele 300 de zile ale mandatului doamnei von der Leyen, prefer să citesc invers acest slogan prin care, cu siguranță, autorii discursului și-ar dori ca istoria să îl rețină drept emblema perioadei. O gestiune permanentă de crize care ne arată, pentru a-l parafraza pe cronicarul Miron Costin, că „nu sunt vremile sub cârma Uniunii Europene, ci biata Uniune sub cârma vremii”. Din acest punct de vedere, chiar nu avem ce să îi reproșăm doamnei von der Leyen. Probabil că niciun alt președinte de Comisie nu a avut de înfruntat atâtea crize succesive: criza sanitară reprezentată de pandemia de Covid-19, care a provocat, la rându-i, o criză economică, și o criză cu accente geopolitice – Uniunea Europeană trebuind să facă față „diplomației măștii și vaccinurilor”, promovată agresiv de China și de Rusia; criza securitară reprezentată de războiul din Ucraina și care, de asemenea, a fost generatoare de alte crize – economică și energetică. Să adăugăm și egoismele care apar în aceste crize și pe care doamna von der Leyen a trebuit să le întâmpine încă din primele luni ale mandatului domniei sale – cu toții ne amintim de coaliția grupului de state condusă de Olanda, opusă sprijinirii țărilor din sudul Uniunii. În plus, dar poate cel mai important, este că actuala Comisie nu a mai putut conta decât până la un punct pe cuplul franco-german.
Deși Ursula von der Leyen a făcut din „Europa geopolitică”, din „Europa autonomă din punct de vedere strategic” și din „suveranitatea europeană” un adevărat program, dislocarea cuplului Franța-Germania, alături de vocile distincte ale Poloniei, Ungariei și Austriei, a diluat mult aceste ambiții care au devenit deziderate pentru generațiile următoare. Este poate și motivul pentru care, în discursul său, doamna von der Leyen a preferat să discute de acele teme în care se regăsește cvasiunanimitatea statelor membre. În primul rând, urgența climatică și strategiile de tranziție energetică, nevoia de a veni în întâmpinarea mediului economic pentru ca această adevărată revoluție industrială să reușească să nu ducă la pierderea competitivității companiilor europene, la pierderea locurilor de muncă, la erodarea puterii de cumpărare a cetățenilor europeni.
Doamna von der Leyen a preferat să vadă mai degrabă realizările din Uniunea Europeană, care sunt reale, atât în ceea ce privește mulțimea proiectelor de inovare în tehnologiile verzi, poate cu mult mai multe decât în Statele Unite și China, luate la un loc. Prin aceasta, președinta Comisiei a făcut aluzie la faptul că ne aflăm într-o competiție tehnologică și economică atât cu principalul nostru aliat de peste Atlantic, dar și cu marele nostru rival sistemic, China. Totuși, aceste realizări ale companiilor europene în tehnologiile care produc energie verde prezintă riscuri legate de investiții, de capacitatea lor de a aduce consumatorilor finali energie la prețuri competitive, de generarea unor necesități de investiții uriașe în infrastructurile de transport și în rețele de distribuție. Intenția de a susține financiar companiile europene în procesele de transformare aduce în discuție și chestiunea resurselor de care vor dispune Uniunea Europeană și, în definitiv, statele membre. Va mai fi oare posibil un nou plan de relansare și de reziliență care ar trebui să fie și mai ambițios, ținând cont de nevoile reprezentate de susținerea Ucrainei, apoi de reconstrucția acesteia, de asistența mult mai ambițioasă a statelor care bat la poarta Uniunii Europene, fie că vorbim de Moldova, de statele din Balcanii de Vest, de cele din Caucazul de Sud?
Dar nu numai. Presiunea migratorie dinspre Africa, cuplată cu fragilitatea statelor subsahariene, va impune, fără îndoială, capitole de finanțare separate, pe care viitoarea Comisie va trebui să și le asume. Poate cea mai realistă afirmație din discurs s-a referit la nevoia ca statele membre să arate aceeași unitate de acțiune ca în Ucraina în direcția situației din Africa – o adevărată provocare existențială pentru Uniunea Europeană.
Schimbarea modelului economic, anunțată de doamna von der Leyen prin strategia de industrializare a Uniunii Europene, reprezintă un șantier imens, unde resursele au nevoie de colaborarea, de parteneriatele industriale între statele membre. Concurența este acerbă, iar simpla anchetă cu privire la subvențiile acordate de China industriei sale de autovehicule electrice, cu scopul de a inunda piața europeană și a omorî din fașă concurența industriilor bătrânului continent, nu este suficientă, dacă statele membre nu vor dezvolta adevărate programe industriale comune, susținute de politici comerciale comune și bazate pe ideea unei suveranități industriale europene.
Aceeași abordare este necesară și în privința politicii agricole a Uniunii Europene, o altă axă majoră de acțiune anunțată de la tribuna Parlamentului European de către președinta Comisiei. Problemele generate de desfacerea cerealelor ucrainene pe piețele statelor din Europa Centrală și Orientală pot fi rezolvate dacă statele vestice, cu piețe agricole mult mai dezvoltate, și-ar exprima solidaritatea. Chestiunea centrală rămâne legată de resursele financiare, președinta Comisiei recunoscând că revenirea la ținta de inflație de 2% în zona euro „va lua mult timp”, considerând „persistența unei inflații ridicate” drept o „mare provocare economică” pentru continent. „Christine Lagarde și Banca Centrală Europeană [BCE] lucrează neobosit pentru a reduce inflația”, a salutat ea, în ajunul unei decizii așteptate privind menținerea sau creșterea în continuare a ratelor dobânzilor instituției monetare. Rata anuală a inflației în cele 20 de țări din zona Euro a coborât la 5,3% în august, după ce ajunsese și la două cifre în toamna anului 2022.
Penuria de mână de lucru – „sunt milioane de locuri de muncă care așteaptă să fie ocupate” – a fost evocată de președinta Comisiei Europene ca un element al unui adevărat boom economic european, fără a ataca și problema de fond, care este reprezentată de demografia în declin accentuat a Uniunii Europene.
Spre deosebire de discursul său anterior privind starea Uniunii, războiul din Ucraina nu a mai ocupat un spațiu larg. Președinta Comisiei a insistat pentru o foaie de parcurs clară pentru aderarea acesteia la Uniunea Europeană, dar și a Moldovei și a țărilor Balcanilor Occidentali. Acest apel nu înseamnă foarte mult, după cum apelul pentru admiterea României și Bulgariei în spațiul de liberă circulație Schengen este mai mult simbolic. Cheia avansării pe aceste dosare deosebit de complexe stă numai în mâinile statelor, depozitarele reale ale deciziei la nivel european.
Președinta Comisiei a insistat pe nevoia de a ataca frontal chestiunea migratorie, de a reduce birocrația și de a reglementa inteligența artificială, astfel încât aceasta să aducă beneficii reale cetățenilor europeni și umanității – aici, fără a spune lucrurilor pe nume, Ursula von der Leyen a dorit să indice terenul ocupat de mesajele forțelor politice antisistem.
În concluzie, un discurs înscris în contextul electoral în care deja am intrat, dar și de deschidere spre o posibilă nouă candidatură la șefia Comisiei Europene. //˝
