De același autor
Criza din Venezuela este fara indoiala cea mai grava din intreaga istorie a tarii, de la independenta acesteia obtinuta in 1811. In ciuda repetatelor apeluri ale liderului opozitiei, Juan Guaido, fortele armate si de securitate raman fidele presedintelui in exercitiu, Nicolas Maduro. Acestea nu au siguranta ca o eventuala tranzitie se va face cu pastrarea controlului asupra resurselor tarii, in afara desigur de pastrarea pozitiilor in stat si imunitatea judiciara. Tranzitia din Algeria trebuie sa fi dat de gandit si la Caracas: cea mai mica concesie hraneste apetitul contestatarilor. Structura sociala a Venezuelei sporeste siguranta regimului al carui varf este Nicolas Maduro. 60 % din populatia tarii se concentreaza in cartierele sarace, asa numitele barrios. Aici se afla baza sustinerii regimului reprezentat de Maduro.
Criza interna este dublata de o competitie intre marile puteri. Sanctiunile americane au creat un spatiu de intrare pentru Rusia sustinuta de China in chiar “pré-carré-ul” SUA. Este vorba de o mare oportunitate oferita Moscovei ceea ce ii permite sa arate lumii revenirea in randul puterilor cu dimensiune globala. Implicarea rusa are si un aer de revansa pentru sustinerea americana a revolutiilor portocalii din “strainatatea apropiata”. Sustinerea din partea Beijingului trimite si ea la nervozitatea cu privire la prezenta militara americana in Asia de Sud-Est si la atasamentul SUA in garantarea libertatii de navigare in apele din proximitatea Chinei. Prin urmare, blocajul nu este numai la Caracas, dar si pe terenul diplomatiei, intre marile puteri.
Subiect minor pentru europeni, Venezuela ofera Parisului sansa reconstruirii relatiei cu Donald Trump, si poate chiar relansarea relatiilor transatlantice. Recent, seful diplomatiei americane Mike Pompeo afirma ca ceea ce se intampla in Venezuela deschide o reflectie pe tema largirii domeniului de actiune al NATO.
In acelasi timp, Venezuela devine si un teren de confruntare intre Paris si Roma, ultima fiind nemultumita de influenta franceza in Libia. Dar Roma, care aspira sa fie recunoscuta drept interlocutorul privilegiat al Moscovei in UE, profita de pe urma acestei pozitii pentru a marca o atitudine mai echilibrata fata de Rusia. Prin pozitionarea lor de partea Rusiei, Turcia si Iranul, dincolo de afinitatea regimurilor autoritare, vizeaza Statele Unite ale Americii.
Iata cum derivele unui regim pot fi exploatate in cadrul competitiei geopolitice la nivel global, iar tara ca atare sa fie condamnata la saracie si captivitate strategica. Cheia schimbarii in Venezuela se afla in afara tarii mai ales in eventualitatea in care eliberarea lui Leopoldo Lopez, o alta figura marcanta a opozitiei, prezinta pericolul divizarii miscarii anti-Maduro. De altfel, Venezuela are trista traditie a fragmentarii puternice a miscarilor de opozitie, acest lucru fiind un alt aspect care joaca in favoarea regimului Maduro.
Scenariul cel mai plauzibil este acela al negocierii directe de catre SUA cu ierarhia inalta militara venezueliana in momentul in care politica sanctiunilor isi atinge limitele. Un eventual regim de tranzitie nu va insemna iesirea completa din joc a sustinatorilor internationali ai lui Maduro, cel putin a Chinei care a acordat Caracasului imprumuturi de nu mai putin de 75 de miliarde de dolari. In orice caz, marile puteri negociaza iar intalnirea domnilor Lavrov si Pompeo de la Helsinki de saptamana trecuta este o dovada in acest sens. Ne aflam prin urmare intr-un scenariu de durata, chiar daca imaginile vehiculate de presa internationala dau imaginea unui butoi cu pulbere gata sa explodeze.
