De același autor
„O mare țară nu are prieteni. Oamenii pot avea prieteni, dar nu oamenii de stat.“ Așa spunea Generalul De Gaulle într-un interviu acordat publicației Paris Match, gândindu-se fără îndoială la răspunsul dat de lordul Palmerston cu mai bine de un secol în urmă unei interpelări din Camera Comunelor cu privire la angajamentele pe care Anglia ar fi trebuit să le țină în cazul unui conflict european. Decizia Casei Albe de a-și retrage forțele militare din Nord-Vestul Siriei și a-i abandona pe kurzii sirieni este, fără îndoială, subordonată acestui principiu, cu condiția ca aceasta să fie expresia unei strategii coerente: Turcia este infinit mai importantă decât milițiile kurzilor sirieni și, în orice caz, noul curs al politicii externe americane este de a se retrage din „interminabilele și costisitoarele conflicte din Orientul Mijlociu“, pentru a-l cita chiar pe președintele Trump. În această logică, menținerea unei prezențe în așa-numitul Kurdistan sirian ar fi compromis defintiv alianța cu Turcia, și așa destul de erodată. Sancțiunile anunțate de președintele Trump după declanșarea ofensivei turce din 9 octombrie nu aveau oricum un caracter disuasiv, iar eventualitatea lor a fost imediat abandonată după anunțul înțelegerii intervenite la Soci (22 octombrie), între președinții Recep Erdoğan și Vladimir Putin. Practic, cheia depășirii acestei situații stânjenitoare a venit de la Moscova, care își vede întărită și mai mult prezența în Siria și, în același timp, cooperarea cu Turcia.
Indiferent care au fost calculele care au stat în spatele deciziei lui Donald Trump, marele câștigător este Rusia, care devine un factor de neocolit în orice calcul ce privește Siria și Orientul Apropiat: de acordul ei a depins obținerea de către Turcia a centurii de securitate pe teritoriul sirian, de-a lungul frontierei, pe o bandă largă de 30 km ce va fi părăsită de milițiile kurde; retragerea milițiilor kurde în interiorul teritoriului sirian a fost garantată tot de Moscova, care se va ocupa de dezarmarea acestora și va asigura integritatea acestei zone de securitate prin instituirea de patrule ale poliției militare ruse. Rusia a confirmat la Soci Acordul de la Adana, semnat în 1998 între Damasc și Ankara, potrivit căruia forțele turce au dreptul să pătrundă 5 km în teritoriul sirian pentru combaterea elementelor teroriste. De acordul Rusiei depinde și prezența în Siria a altor țări occidentale angajate cu forțe, precum Franța; Rusia este „ușa“ la care sunt nevoiți să bată și kurzii dezamăgiți de retragerea americană și tot ea este cea care ține forțele iraniene departe de frontierele Israelului, principalul aliat al SUA în regiune. Să nu uităm și de faptul că forțele pro-Assad depind de prezența rusă, iar proiectul președintelui Erdoğan de a implanta în nord-vestul Siriei populație arabă sunită și elemente turkmene va crea un focar de conflict permanent care va justifica prezența rusă pe termen lung.
Extinderea infrastructurilor militare americane din Grecia, anunțată acum două săptămâni de secretarul de stat Mike Pompeo, ne face să ne gândim dacă deja Turcia nu este înscrisă de Washington în afara spațiului strategic american, NATO. Cât despre UE, deplasarea refugiaților în teritoriul sirian va face Turcia și mai puțin dependentă de asistența financiară europeană și, prin urmare, și mai rezilientă în raport cu aceasta. Pe plan intern, președintele Erdoğan poate veni cu un mesaj puternic pentru baza sa electorală: rezolvarea prezenței refugiaților și îndepărtarea pericolului reprezentat de eventualitatea unei noi autonomii kurde, prin impunerea punctului său de vedere în fața SUA.
Alungați în interiorul teritoriului sirian, kurzii nu au altă soluție decât apropierea de Bachar al-Assad, care își vede poziția mult consolidată. După ce au combătut forțele Statului Islamic, kurzii sunt abandonați din nou de Occident, prin retragerea americană și incapacitatea europenilor de a se substitui prezenței americane.
Retragerea americană din nord-estul Siriei are, prin urmare, consecințe care depășesc sfera siriană și cea regională, a Orientului Mijlociu și Apropiat. Ele vor avea consecințe și asupra relațiilor dintre națiunile-lider ale Uniunii Europene (Franța, Germania) și SUA, în relațiile dintre SUA și Rusia și, nu în ultimul rând, asupra credibilității politicii externe americane. //
