De același autor
Victoria candidatului opozitiei, Ekrem Imamoglu, in alegerile pentru primaria orasului Istanbul reprezinta o mare reusita din mai multe motive. In primul rand datorita faptului ca a venit ca o confirmare categorica a rezultatului din 31 martiece fusese anulat de autoritati. Aceasta confirmare a venit pe fondul unei participari masive la vot (80 %) alaturi de un scor fara drept de apel in favoarea lui Ekrem Imamoglu (54,2 %). Apoi aceasta victorie a fost obtinuta in fata unui personaj cu greutate din AKP si apropiat al presedintelui Erdogan, fostul prim ministru Binali Yildirim. Din acest ultim punct de vedere avem de-a face cu o greseala tactica a presedintelui Erdogan, alaturi de transformarea scrutinului de la Istanbul intr-un adevarat referendum pro sau contra persoanei si politicii sale. « Cine castiga Istanbul, castiga Turcia » spunea presedintele Erdogan, avand la baza, desigur, experienta proprie, anvergura sa politica devenind nationala in momentul in care a castigat primaria megalopolisului de pe Bosfor, in 1994. Iata, o alta data care nu poate fi trecuta cu vederea in momentul in care evaluam importanta pierderii pentru AKP: Istanbulul era fieful acestui partid de 25 de ani incoace. In plus, trebuie sa adaugam ponderea acestui oras in cadrul Turciei : 16 milioane de locuitori din totalul de 82 locuiesc in Istanbul care reprezinta capitala economica si culturala a tarii ; o treime din PIB-ul tarii este produs aici, 20 % din forta de munca turca se afla concentrata in acest mare oras iar bugetul municipalitatii (de cca. 6 miliarde de dolari) reprezinta un instrument important pentru consolidarea fortei politice care il gestioneaza. Dar nu numai la acest buget trebuie sa privim. Istanbulul este capitala de facto a celor care in politica turca, precum presedintele Erdogan, se fac exponentii reevaluarii traditiei islamice si otomane, a refondarii unei noi republici turce, Ankara fiind o expresie a kemalismului. Stau marturie investitiile utile dar si simbolice ale regimului Erdogan – al treilea pod peste Bosfor, tunelul rutier si feroviar pe sub Bosfor, noul aeroport, Muzeul Panorama deschis in 2009, unele investitii din cele mentionate fiind legate deliberat si de aniversari istorice precum Caderea Constantinopolului sau implinirea a 90 de ani de republica. S-a pierdut practic o vitrina a regimului Erdogan si AKP cu toate ca, repet, investitiile din Istanbul si celelalte mari arii urbane (Izmir, Adana si Ankara), pierdute si ele de AKP, sunt utile si necesare in strategia turca de dezvoltare si de afirmare ca platforma logistica si industriala cu amprenta regionala si chiar mondiala.
In sfarsit, mai avem un element care da victoriei opozitiei la Istanbul o importanta particulara. Pentru prima data aceasta este unita in jurul unui candidat, Ekrem Imamoglu, care prin aceasta victorie capata statura de figura alternativa la Recep Erdogan in perspectiva alegerilor din 2023. Faptul ca Imamoglu este membru CHP, partidul kemalist, Partidul Republican al Poporului, poate fi vazut si ca o revansa a curentului kemalist, laic, care intotdeauna fusese relativ robust in marile arii urbane, desi migratia din provincie ii limitase vizibilitatea si il pusese politic in defensiva. Sustinerea sa partiala si din partea kurzilor este si un vot de blam atitudinii presedintelui Erdogan fata de kurzi, strategiei sale de polarizare excesiva pe acest subiect.
In rest, daca privim votul la alegerile locale in ansamblu, AKP, cu cele peste 44 de procente obtinute, ramane de departe principala forta politica a tarii iar coalitia care are majoritatea in parlamentul de la Ankara se mentine la 52-53 %, cu alte cuvinte scorul obtinut la alegerile prezidentiale si legislative din 2018. Istanbul si mariile arii urbane nu pot fi puse pe acelasi plan cu hinterlandul: aici opozitia a fost mereu bine reprezentata iar electoratul stambuliot are o maturitate democratica pe care nu o gasim in interiorul tarii. Deci nu putem extrapola, cel putin pentru moment, victoria opozitiei de la Istanbul in restul tarii. In plus, noul primar al megalopolisului de pe Bosfor, va trebui sa coabiteze cu partidul de guvernamant AKP care controleaza 25 din cele 39 de districte ale Istanbulului si detine majoritatea in consiliul municipal. Aceste districte sunt, aidoma sectoarelor Bucurestiului, adevarate municipalitati. Coabitarea noului primar si a districtelor castigate de opozitie va fi si cu guvernul central care va putea influenta situatia din Istanbul prin instrumente financiare. Acest lucru poate provoca o recompozitie in tabara opozitiei care nu se prezinta inca sub forma unei aliante bine inchegata.
In sfarsit, mai trebuie sa observam ca cei 25 de ani de dominatie AKP in Istanbul si 17 ani la nivelul intregii tari a lasat urme asupra tuturor fortelor politice, inclusiv a partidului kemalist care si-a nuantat viziunea laica al carei port-drapel se revendica. In timpul campaniei electorale, domnul Imamoglu a declarat in repetate randuri ca este credincios practicant si ca, in eventualitatea ca va fi ales in fruntea primariei metropolitane, nu va ridica interdictia de a vinde alcool pe terasele din Istanbul.
In concluzie, alternanta politica este inca departe in Turcia chiar daca Recep Tayyip Erdogan a primit o sanctiune severa din partea electoratului din marile centre urbane.
