(I)moralitate şi politică

În țara în care doctoratele se produc pe bandă rulantă și în care profesori plagiatori se simt la ei acasă, nu putem nega că reformele sunt în continuare necesare.

Una dintre temele aproape cla­sice la începutul anilor ’90 – cine nu-și amintește de ar­ti­co­lele Anei Blandiana – , pro­ble­ma relației dintre morală și po­litică pare aproape depășită în zilele noas­tre, ca și cum societatea românească s-ar fi obișnuit și resemnat cu cinismul am­bi­ant. Mă tem însă că dezbaterea recentă în jurul reînnoirii societății civile, precum și aspirația către un alt gen de politică riscă, în absența unui efort de integrare a di­mensiunii etice în viața politică, să ră­mână literă moartă. Evenimentele din ul­timele săptămâni oferă destule prilejuri de confirmare, de întărire a acestei afirmații, pe care îmi propun s-o dezvolt.

Mai întâi, se impun câteva precizări pri­vind noțiunea însăși de „morală“. Primul sens fundamental al noțiunii este cel care corespunde, să zicem, „simțului comun nepervertit“. Se înțelege că a acorda mână liberă dezvoltatorilor imobiliari cu prețul distrugerii orașului; a consimți, fără ca in­terese majore ale țării să intre în joc, la distrugerea unei regiuni întregi, nu în ul­timul rând a tezaurului său cultural; a pla­gia; a nu respecta o promisiune ușor de îndeplinit; a face comparații absurde între adversarii politici și personaje istorice de tristă amintire reprezintă atitudini cel puțin dubioase din punct de vedere moral. Al doilea sens fundamental al noțiunii a fost definit acum câteva secole de un fi­lo­sof, iar definiția propusă mi se pare încă actuală. „Toată demnitatea noastră stă în gândire. De la ea trebuie să ne re­cla­măm, și nu de la spațiu și de la durată, pe care nu le-am putea umple. Să lucrăm deci pen­tru a gândi just, acesta este principiul moralei.“ (Pascal)

De ce politicienii noștri nu lucrează în acest sens? Pornind de la un caz real, voi încerca să lămuresc gândul lui Pascal în contextul practicilor politice într-o so­ci­etate modernă-democratică.

Atunci când un ministru (desemnat) – es­te vorba de Andrei Marga – se grăbește să-l compare pe președintele României cu Mussolini, acest gest este contestabil în ambele sensuri ale moralei definite mai sus. În primul rând, este cu totul ino­portun. Un ministru de Externe are obli­gația să întrețină cele mai bune relații cu președintele, în măsura în care cola­bo­ra­rea celor doi este inevitabilă. A compara un președinte ales (de două ori!) cu un dictator odios mi se pare un lucru extrem de grav, care nu a fost comentat în­de­ajuns. Reproduc întocmai spusele dom­nu­lui Marga. „Problema este că dacă ne ui­tăm cu luciditate şi comparăm măsurile luate în contextul crizei sunt aidoma cu cele luate în vremea lui Mussolini: re­ducerea unei Camere a parlamentului Mu­ssolini a propus-o, pentru că dorea să îi reducă pe socialişti. (...) Tăieri prin desfiinţarea de şcoli şi licee, reducerea efectivului de profesori, trimiterea ra­pi­dă în pensii a câtorva sute de profesori. Sau folosirea dosarelor, fie dosare legate în cazul nostru de servicii de informaţii, fie dosare de altă natură, ca instrument de ţinere în frâu a unor politicieni sau de controlare a lor sau de eliminare a lor din viaţa politică. Îmi pare rău, dar, din păcate, fără să vrem, nu cred că pre­şedintele se ocupă de citirea lui Mu­sso­lini, dar, din păcate, măsurile de acolo vin, trebuie spus cu toată onestitatea. Asta nu e o jignire, dar e o constatare eloc­ventă.“ Voința de a calomnia mi se pa­re de netăgăduit. De altfel, chiar domnul Marga ne livrează cheia demontării dis­cursului său. Aflăm că Mussolini a redus parlamentul la o Cameră „pentru că dorea să îi reducă pe socialiști“. Cu alte cu­vinte, nu inițiativa în sine a reducerii par­lamentului la o Cameră este condamnabilă, ci, în cazul lui Mussolini, motivația sa: vo­ința de a-și suprima adversarii. Nu același lucru se poate spune despre Traian Bă­sescu, a cărui inițiativă a fost acceptată de 80% dintre români; rațiunile trecerii la parlamentul unicameral au fost exprimate de numeroși politicieni, iar românii s-au declarat, în marea lor majoritate, pentru această măsură. Care este legătura acestei inițiative eșuate cu măsura impusă de Mu­ssolini? Absolut niciuna. Cât despre re­forma învățământului a fostului ministru Daniel Funeriu, patronată de Traian Bă­sescu, aflăm cu interes că „trimiterea ra­pidă în pensii a câtorva sute de pro­fe­sori“ este o măsură de inspirație mu­sso­liniană. Oare domnul Marga nu știe că în țările occidentale vârsta de pensionare a profesorilor este de 65 de ani? Această mă­sură, pe care mulți o consideră corectă, ca să nu spun necesară, are ceva de a face cu gestul lui Mussolini? Evident că nu. Dic­tatorul vroia să marginalizeze niște in­te­lectuali incomozi; Traian Băsescu și Daniel Funeriu au vrut să modernizeze un sistem neperformant. Indiferent din ce unghi pri­vim, avem de a face cu o reformă a cărei semnificație este opusă gestului dic­ta­to­rului italian. În ciuda unor exagerări ce pot fi corectate cu ușurință, aceste re­for­me se îndreaptă în direcția bună; în țara în care doctoratele se produc pe bandă rulantă și în care profesori plagiatori se simt la ei acasă, nu putem nega că re­formele sunt în continuare necesare.

Poate că aceste considerații vor părea inac­tuale. Revenind la problema parlamentului unicameral (și a reducerii numărului de parlamentari), atât timp cât politicienii calcă în picioare – ignorând-o – voința ro­mânilor, considerațiile de mai sus se im­pun. În calitate de cetățean, accept cu greu ca politicienii să ignore votul meu. Po­porul a vorbit, iar cuvântul majorității este un ordin: politicienii noștri tind să ignore acest lucru. În fine, mi-am propus să ilustrez (indirect) ce înseamnă a gândi just și am ajuns la concluzia că voința de a-ți face praf cu orice preț adversarii politici este o metodă proastă. Altele sunt bunele practici ale democrației și ale „eti­cii discursului“ (Habermas): moderația, prudența și luciditatea sunt valorile ce constituie temeiul acestor practici.

Acestea nu ignoră, cu alte cu­vinte, ceea ce Max Weber nu­mea, într-un eseu ce­lebru, „etica responsabilității“. Dacă Max Weber stabilește o dis­tincție clară între simpla etică a con­vin­gerii și etica res­pon­sabilității, nu este pentru a le opune – un om politic fără convingeri este un simplu oportunist –, ci în scopul de a arăta că în politică etica responsabilității este pri­mor­dială: po­li­ti­cianul responsabil este cel care își asumă consecințele faptelor sale. A ac­ționa cu gândul la urmările acțiunilor înseamnă a integra de la bun început și în mod ho­tărât rațiunea în sfera acțiunii. Atunci, le­gătura dintre politică și morală este re­stabilită. Prin gândirea justă. //