De același autor
S-a scris mult, s-a scris bine în ultima lună și jumătate despre proiectul Roșia Montană Gold Corporation. Specialiști, nu puțini la număr, din diferite domenii – economie, drept, geologie, mediu, patrimoniu, istorie – au arătat că este vorba de un proiect catastrofal din toate punctele de vedere, care implică un grad de corupție nemaiîntâlnit de la Revoluție încoace, așadar o tristă performanță. S-a vorbit mult și despre neconstituționalitatea acestui proiect, și într-adevăr orice om de bună credință poate constata că unele prevederi ale articolelor 33, 35, 44, 135, 136 ale Constituției României sunt călcate în picioare. Academia de Științe Economice (vedeți site-ul care conține zeci de rapoarte), Academia Română (vedeți site-ul), Institutul Geologic Român prin vocea directorului său Ștefan Marincea, comunicatele altor instituții și forumuri au arătat și continuă să arate în fiecare zi că realizarea acestui proiect ar însemna, pentru zona respectivă în particular și pentru România în general, sărăcie, pierderea a zeci de mii de locuri de muncă, dezastru ecologic și umanitar, pierderea pentru totdeauna a unor metale mai prețioase decât aurul și argintul, ca să nu mai vorbim de distrugerea locului, a moștenirii culturale. Acest proiect se opune cu totul interesului României și nu există vreun motiv rațional de a nu-l respinge. Sperăm, în acest sens, că o decizie înțeleaptă va fi luată de parlamentarii noștri în curând. Există totuși teama ca decizia corectă să nu fie luată, iar cauza o cunoaștem prea bine : corupția, corupția, și iarăși corupția.
România este amenințată de cel mai mare jaf din istoria ei recentă, iar mulți dintre formatorii de opinie – ce fac? Tac sau, mai rău, otrăvesc spațiul public cu minciuni, confuzii, sofisme, false probleme. Pe de o parte avem oamenii onești, specialiștii care își respectă meseria, se respectă pe ei înșiși și rostesc adevărul; pe de altă parte sunt cei de la care ne-am fi așteptat să difuzeze acest adevăr, să-l strige pe acoperișuri, să le reamintească politicienilor îndatoririle lor, să spună, să repete că România este, ca atare, amenințată; dar acești oameni nici nu vor să audă, la propriu, adevărurile respective. Unii formatori de opinie se complac într-un relativism mioritic care, de această dată, nu mai este deloc simpatic, ci pur și simplu iresponsabil.
Singurul motiv de speranță este mișcarea începută pe 1 septembrie, protestul contra RMGC, pentru Roșia Montană, protest care, cu o vădită consecvență și evitând capcana în care i-ar fi fost ușor să cadă – politizarea în sensul amestecului cauzei sale cu alte cauze “mai puțin nobile” – își menține ferm singura revendicare : renunțarea la proiectul RMGC. De ceva vreme apăruseră voci, e drept izolate, și totuși din ce în ce mai numeroase, care au formulat opinia că singura speranță a României rezidă în renașterea societății civile. Și iată că, pentru o dată, realitatea a bătut așteptarea : societatea civilă a renăscut efectiv în acest protest care impune respectul tuturor, în orice caz celor care nu refuză să vadă ce e de văzut : că suntem amenințați de o distrugere a cărei proporție abia o imaginăm. Un protest a cărui legitimitate este recunoscută până și de politicienii din tabăra puterii, care și-ar fi dorit ca el să nu fi existat vreodată. O mișcare, în fine, a cărei puritate trebuie subliniată ; este vorba de o luptă pentru o cauză care transcende ideologiile particulare, în care se regăsesc, uniți – așa cum spun ei înșiși – oameni de dreapta și de stânga, “băsiști” și “antibăsiști”, oameni cu convingeri politice și sceptici radicali în ceea ce privește sensul adeziunii la un partid politic sau altul. Toți sunt conștienți de un lucru, că dincolo de diferențele care îi separă îi și unește ceva : setea de dreptate. Ne amintim de un cuvânt splendid al vecinilor noștri : SOLIDARNOSC. Pe o pancartă am văzut scrise aceste cuvinte : NE-AM TREZIT. Protestul oamenilor treji care nu vor să fie umiliți, protestul prin care neamul capătă din nou existență, dincolo de învrăjbire, de ură, dar și de simpatii și de antipatii. Actul politic în adevăratul sens al cuvântului, cel despre care vorbea Hannah Arendt.
Ce le răspund sofiștii zilei celor care au hotărât să iasă din apatie și indiferență? Două mari prostii mi-au reținut în mod special atenția. Prima mare prostie este banală, ceea ce n-o face mai puțin condamnabilă. În loc să considere ce s p u n oamenii din Piață, unii formatori de opinie emit judecăți despre acești protestatari, îi etichetează (hipsteri, cei-care-nu-au-habar-de-ce-se-află-acolo, simpli iubitori ai naturii, manipulați, plătiți de Soros, cei care vor să fie la modă etc), îi disprețuiesc, se uită la ei de la pseudo-înălțimea nulității lor civice. Incapabili să argumenteze, să-și definească o poziție, ei își pun masca falsei neutralități vândute ca “obiectivitate”, ca “spirit de analiză”, dau sfaturi companiei RMGC refuzând să facă singurul lucru rezonabil : să examineze argumentele specialiștilor și să se întrebe dacă acestea nu sunt totuși valabile. După un proverb chinezesc, când înțeleptul îi arată prostului luna, acesta privește degetul în loc să privească luna.
A doua mare prostie a acelor producători de confuzie este următoarea. Cei care stau acasă reproșează celor care ies, care fac ceva … că nu fac destul. De ce nu protestează cei din Piață și contra altor abuzuri, bunăoară contra atacurilor adresate de Victor Ponta Departamentului National Anticorupție? Obiecția este atât de stranie încât îmi este greu să răspund. Cine ar fi atât de inconsecvent să compromită acțiunea care poate schimba, crede el, destinul țării, prin participarea concomitentă la altă acțiune similară? Ca și cum prima nu și-ar propune un scop suficient de nobil, ca și cum ea n-ar pretinde de la fiecare dintre participanți toată energia sa! Îi invit pe cei care au formulat această pseudo-critică să iasă din orbirea lor, să renunțe la sofisme. Ar fi preferabil dacă ar spune că sunt contra noastră, deci pro-RMCG, neutralitatea, în acest caz, fiind evident o iluzie; doar astfel o dezbatere ar fi în sfârșit posibilă.
Însă acei formatori de opinie nu vor discute. Satisfăcuți, închiși în ei înșiși, ei se privesc unii pe alții, se recunosc, sorb cu nesaț din vinul compromisurilor călduțe și al conformismului. Noi, cei șmecheri, cei calmi, cei de partea celor puternici, nu putem să nu avem dreptate ... Până la urmă, despre asta e vorba : despre ceea ce aș numi conformismul total, despre voința de a se alinia, de a înota în mare curent al capitalismului sălbatic înțeles de la bun început ca singurul posibil.
Acei formatori de opinie întăresc, până la urmă, cauza Pieței Universității 2013. Prin orbirea lor voluntară, prin raționamentele lor șubrede, prin conformismul lor călduț ei îi ajută pe cei din Piață să afirme în continuare, prin contrast, valorile lor : luciditatea, setea de dreptate, simțul răspunderii și nu în ultimul rând simțul politic autentic, curajul civic – acele virtuți așteptate, pe care unii nu se resemnaseră să le creadă pierdute pentru totdeauna.
