De același autor
Aş vrea să formulez câteva consideraţii privitoare la alegerea neinspirată a lui Silviu Prigoană în calitate de canditat al PDL pentru funcţia de primar al Capitalei. Ne putem întreba în ce măsură această alegere compromite şansele Partidului Democrat Liberal de a obţine un scor onorabil în alegerile din toamnă; în ce măsură, cu alte cuvinte, poate fi avansată supoziţia că PDL este „terminat“?
Lipsa de idei, de viziune a politicienilor PDL nu este nicăieri mai vizibilă decât în cazul confuziei legate de desemnarea celui care va încerca să câştige fotoliul de primar al Capitalei – deputatul Silviu Prigoană. Personajul nu este lipsit de culoare; îl califică însă acest lucru pentru a fi propus drept alternativă la „independentul“ Sorin Oprescu?
Să vedem care sunt argumentele preşedintelui filialei Bucureşti, Elena Udrea, care şi-a asumat acum 10 zile răspunderea acestei desemnări. „(Silviu Prigoană) este candidatul pe care bucureştenii îl plac cel mai mult, oricât s-ar minuna unii, şi care a fost votat de 60% dintre cetăţenii colegiului său în 2008. Silviu Prigoană este un om competent, onest, foarte hotărât, care ştie ce vrea să facă şi, poate, mai important, un personaj foarte charismatic. O mai spun o dată: în politică, votul decide şi fiecare cetăţean are un vot cu relevanţă egală. Nu există electorat de categorii diferite din acest punct de vedere“. Foarte bine, însă ne putem întreba: un politician care a fost votat doar de 60% dintre cetăţenii colegiului său ar avea şanse, în lupta contra unui primar relativ popular, să fie votat de 50% dintre bucureşteni? Şi dacă acest lucru e puţin probabil, ce îi permite domnei Udrea să afirme cu încredere: „Aşa cum văd eu lucrurile, PDL poate recâştiga în acest an Capitala“? Îmi pare rău să spun: aproape nimic.
Un argument în favoarea desemnării lui Silviu Prigoană ar fi totuşi următorul. Chiar dacă şansele de a-l înfrânge pe Sorin Oprescu sunt minime, domnul Prigoană va obţine cu siguranţă un scor mai bun decât cel pe care l-ar fi obţinut un alt candidat. „Vom obţine, cu siguranţă, peste media partidului la nivelul ţării“, spune Elena Udrea. Viziunea ce stă în spatele acestui argument este cel puţin ciudată. Ce motiv legitim ar avea PDL să se mulţumească cu un scor „onorabil“ în lupta pentru Capitală? Greu de spus. Atunci, în lipsa unor şanse reale în această luptă, ce ar trebui să-şi propună nişte politicieni responsabili? Răspunsul este simplu: repoziţionarea ideologică, şlefuirea imaginii partidului – în măsura în care imaginea exprimă fondul, şi nu doar aparenţe înşelătoare –, în vederea obţinerii unui scor bun la alegerile generale. Acolo da, scorul contează! Când e vorba de fotoliul de primar, contează doar victoria. Iar dacă victoria este improbabilă, ocazia e numai bună pentru o încercare de reaşezare a partidului, pentru o recuperare a electoratului la nivelul întregii ţări.
Evenimentele din 2008 şi 2009 ne arată că lucrurile stau întocmai. În ciuda faptului că a pierdut alegerile locale la Bucureşti, PDL a obţinut, dacă ţinem seamă de contextul foarte dificil, un excelent scor în 2008 – confirmat în 2009. A fost o luptă grea, câştigată în parte cu ajutorul acelor intelectuali pe care Elena Udrea, şi nu numai ea, îi înfierează acum. Opunându-se amorţelii generale, oameni de bună-credinţă au vorbit, au scris, au crezut în posibilitatea normalizării vieţii politice, fiindcă se săturaseră de acea ciudată alianţă între un partid neocomunist şi unul de dreapta, care se menţinuse la putere în mod artificial. Nu puţini au fost cei care au înţeles că viitorul USL se născuse deja în aprilie 2007. În acel moment, PDL şi-a consolidat identitatea de partid de dreapta. Fidel principiilor care l-au condus pe acel drum, partidul l-a aruncat în lupta pentru Capitală pe Vasile Blaga, unul dintre oamenii săi cei mai valoroşi. Această bătălie l-a întărit şi înfrângerea bucureşteană s-a transformat în toamnă în victorie naţională.
Revenind la situaţia de azi, consider că luările de poziţie în favoarea sau contra lui Silviu Prigoană au fost de cele mai multe ori imprecise. Cum se întâmplă adesea la noi, politicienii şi formatorii de opinie se contrazic fără să facă vreun efort de a înţelege spusele celor pe care îi contrazic. Nu din „dispreţ“, aşa cum pretind unii, s-au opus intelectualii din interiorul şi din afara partidului desemnării lui Silviu Prigoană drept candidat al PDL, ci fiindcă personajul nu i-a putut convinge că este într-adevăr eligibil pentru funcţia de primar al Municipiului Bucureşti. De la Traian Băsescu şi Adrian Videanu – acesta a fost criticat, dar nu putem nega că posedă o anumită prestanţă şi că discursul său e coerent – la Silviu Prigoană pasul e cam mare: greşeala conducerii PDL constă în a-l fi făcut. De ce putem vorbi de o imensă greşeală? O frază a domnului Prigoană ne oferă răspunsul: „În sudul Europei e un jeg şi o mizerie ce n-aţi văzut la Paris, Napoli, Atena“. Din câte mi-am putut da seama, această afirmaţie este destul de caracteristică. A fi nesatisfăcut de acest discurs înseamnă oare a fi „dispreţuitor“ sau „elitist“? Câtuşi de puţin. Înseamnă a fi realist; dar realismul autentic este totdeauna exigent. Populismul (unui posibil) primar duce o grupare politică serioasă la pieire: el se potriveşte unui cu totul alt tip de partid. PDL viza cândva mai sus.
Dacă riscul degringoladei există, asta nu înseamnă că mă alătur celor care se lamentează şi care pretind că totul s-a făcut „o apă şi un pământ“. Orbirea pesimistului obosit nu mi se pare mai puţin nocivă decât cea a fanaticului entuziast. Refuz să cred că totul e putred în partidul din care Monica Macovei face parte. Până la urmă, Guvernul Boc este cel care a făcut, printre altele, DNA să funcţioneze. Fără îndoială, corupţii sunt numeroşi şi în acest partid; dar a nu-i vedea decât pe ei, a ignora lucrurile bune înfăptuite, cel menţionat fiind unul dintre ele, mi se pare o formă de rea-credinţă.
În momentele de derută a politicienilor influenţi, aceştia ar trebui să înţeleagă că nu pot face abstracţie la infinit de opinia celor care îi (mai) susţin. Un alt test pe care Emil Boc şi ai săi îl vor avea de trecut este excluderea sau menţinerea lui Cristian Preda în PDL. Indiferent de cât de inspirate sau neinspirate ar fi fost opiniile domniei sale în trecutul mai mult sau mai puţin recent, aici nu este atât vorba de soarta unui om politic, cât, în primul rând, de un gest. A exclude pe cineva pentru un delict de opinie ne-ar aduce înapoi la vremuri pe care le credeam apuse, cel puţin printre cei care pretind că îşi doresc „modernizarea României“. Acest gest ar fi în cel mai bun caz o imensă imprudenţă, care s-ar adăuga greşelilor şi eşecurilor din ultima vreme, iar raportul de forţe de pe scena politică ar fi brusc dezechilibrat. Oricum, ajuns la marginea prăpastiei, este preferabil să te opreşti. //
