Posibilitatea depăşirii inconsistenţei dezbaterilor

Mulți politicieni care nu au făcut altceva decât să participe la un vast proces de manipulare a maselor – și câți oameni inteligenți și cultivați au devenit, sub presiunea acestei masive manipulări, „mase“ – denunță deficitul de democrație al „erei Traian Băsescu“. Ei au reușit să convingă oameni de bună-credință că spiritul critic înseamnă în mod automat a opune o rezistență sistematică puterii, făcând tot ce le-a stat în putință pentru a răspândi confuzie.

Mărturisesc că uneori îmi vine greu să aplic sfatul înțelepților antici de a accepta inevitabilul. Comit greșeala să dau drumul la televizor și dau peste un politician nu­mit Sorin Oprescu. Știu că este primarul general al Capitalei, pe care bucureștenii l-au votat încă o dată. Îmi amintesc atunci că l-am văzut de mai multe ori, dar că nu mi-a fost dat încă să-l aud pronunțând un discurs coerent. Vrând să-mi exersez sim­țul autocritic, îmi spun: „judeci prea re­pede; acest politician nu este un bun vor­bitor, dar poate că este un om de acțiune, altfel de ce l-ar mai vota lumea; doar pen­tru că, având în spate un partid puternic, i se vede imaginea peste tot“? Cuget atunci la realizările domniei sale și, în afa­ră de o monstruoasă parcare în Piața Uni­versității, care va atrage mașinile în cen­tru, în loc să le disuadeze să treacă pe acolo – cât de simple și utile, îmi spun, ar fi fost niște măsuri „londoneze“ de taxare a celor care vor să pătrundă în centrul orașului, combinate cu încurajarea fo­lo­sirii mijoacelor de transport –, nu-mi vine nimic în minte. Vorbesc de lucrări inițiate și realizate sau în curs de realizare, nu de „tăieri de panglici“. De altfel, bucureștenii sunt nemulțumiți. Atunci de ce l-au votat din nou, mă întreb? Dacă un primar lucid gen Nicușor Dan nu le-a fost pe plac, de ce nu au dat o șansă altcuiva? Nu l-au ales nici măcar pe Silviu Prigoană, al cărui discurs, fără să fie genial, părea totuși să ofere ceva nou.

Nu este acest eșec al Partidului Democrat Liberal efectul unei campanii ciudate? Mă gândesc la fostul candidat la Primăria Sectorului 1 Toader Paleologu. Îmi amintesc cu plăcere cuvintele fru­moase și curajoase pronunțate în par­la­ment pentru Regele Mihai I, contra co­le­gilor de partid care se întreceau în gro­bianisme. Într-o zi l-am văzut, tot la te­levizor, apărând pe bicicletă; iată, îmi zi­ceam, un viitor primar atent la calitatea vieții, nu la mașini! Așteptam cu sufletul la gură: în curând, îmi spuneam, voi auzi ceva interesant. Care a fost prima măsură pe care a promis-o? Construirea unor par­cări! Furios și indignat, am închis tele­vizorul.

Se pare că în țara asta nu ideile pertinente aduc voturi, ci astfel de promisiuni – o ex­plicație ce îmi sporește indignarea. De ce să nu spunem că un om cultivat are da­toria să lanseze programe populiste, dacă speră să obțină prin această metodă câteva voturi în plus? Ceva e putred în Da­nemarca. Acest eșec al politicienilor, de dreapta și de stânga, cultivați sau inculți, onești sau veroși, îmi dă de gândit: mi se pare că, de fapt, este cel al democrației înseși. Nu observ, pe scena politică, decât un „pragmatism“ prost înțeles, o in­cre­dibilă lipsă de viziune. Unele rare excepții ne îndeamnă totuși să sperăm. Actualul președinte al României este, în ciuda unor deviații regretabile, o astfel de excepție; un om care nu suferă de boala principală a politicianului, a cetățeanului român: in­diferentismul, defetismul. În rest, mai ni­mic. Viitorul va grăi. Vom vedea sau nu oameni politici energici făcându-și apa­riția.

Până atunci, mă întreb de ce lu­crurile funcționează atât de prost pe scena noastră politică, în sensul cel mai larg. Lumea
s-a plâns de caracterul anemic al campaniei pentru alegerile locale, însă nimeni, din câte îmi pot da seama, nu a oferit o analiză mai globală a situației. Voi încerca să numesc cauzele ei, dar și câteva posibile remedii.

Primul lucru ce îmi atrage atenția este, încă o dată, lipsa de viziune, permanenta improvizație, ce pare să fi devenit legea politicianului român. Până ieri, politicienii PDL erau mai degrabă în favoarea votului uninominal pur, atât la alegerile locale, cât și la cele parlamentare. Acum ei des­coperă că este vorba de o monstruozitate care se opune spiritului și legii Cons­ti­tu­ției! Cred că nu le-ar fi fost greu să an­ticipeze puțin și să realizeze, acum un an, că acest sistem nu îi va avantaja. Lăsând de o parte acest caz particular, ne putem întreba: ce înseamnă să ai o viziune? Pre­luând o expresie din domeniul fizicii, aș spune că principiul completitudinii este caracteristic viziunii ca atare. Ne mul­țu­mim prea des să vedem doar ce ne con­vine, fără să anticipăm, să prevedem re­plica adversarului, punctul său de vedere, pe care, odată exprimat, nu mai suntem capabili să-l integrăm în al nostru. Atunci, cu o încăpățânare tâmpă, repetăm me­ca­nic spusele inițiale, discuția devenind ast­fel un dialog al surzilor.

Consecința acestei metode sau, mai degrabă, a lipsei de metodă în procesul de formare a unei opinii adevărate este inexistența dezbaterilor autentice în spațiul public de la noi. Aș vrea să întăresc acest punct de vedere enunțând următoarea te­ză. Contrar unei prejudecăți larg răs­pân­dite, un adevărat dialog nu este posibil decât între parteneri de discuție cu opinii formate, aș spune, într-o oarecare mă­sură, categorice. După cum știm, scopul unei discuții în contradictoriu nu este acela de a-l convinge pe celălalt – lucru care nu se întâmplă și nu are cum să se întâmple – , ci fiecare vorbitor caută să-i atragă de partea sa pe cei care îl ascultă. O falsă ideologie, pe cât de falsă pe atât de răspândită, ideologia consensului răs­pân­dește o imensă confuzie, ea fiind una din­tre cauzele inexistenței unor adevărate dezbateri: timiditatea în idei, care nu exclude, ci mai degrabă este însoțitoarea firească a agresivității în exprimare. E drept că oamenii care au convingeri ferme nu sunt motivați să și le exprime. Ei ar face acest lucru pentru un public care nu există... încă. Așadar, formarea unui pu­blic înzestrat cu spirit critic reprezintă în mare parte șansa renașterii spațiului pu­blic al dezbaterii, a cărui lipsă am re­simțit-o cu toții în timpul acestei cam­panii. Dacă partea pozitivă a filosofiei iluministe – credința în rațiunea atot­pu­ternică, în progresul linear – este lichi­dată, cealaltă dimensiune a iluminismului nu are cum să-și piardă actualitatea: for­marea spiritului critic. Știm prea bine că, fără acesta, cuvântul „democrație“ este golit de sens.

Ironia constă în faptul că mulți politicieni care nu au făcut altceva decât să participe la un vast proces de manipulare a maselor – și câți oameni inteligenți și cultivați au devenit, sub presiunea acestei masive ma­nipulări, „mase“ – denunță deficitul de de­mocrație al „erei Traian Băsescu“. Ei au reușit să convingă oameni de bună-cre­dință că spiritul critic înseamnă în mod automat a opune o rezistență sistematică puterii, făcând tot ce le-a stat în putință pentru a răspândi confuzie, pentru ca oamenii să nu-și pună anumite întrebări: unde este puterea? ce înseamnă ea? nu este, în ciuda unor aparențe, puterea sta­tului fragilă, fiind minată de alte puteri? față de care sarcina celor de bună-cre­dință ar fi tocmai aceea de a opune o re­zistență influenței acelor puteri nelegitime – prin exersarea spiritului critic?

Atât timp cât aceste întrebări și altele de acest gen nu sunt formulate, politicienii, indiferent de culoarea lor, își vor face de cap, considerând în continuare că țara este pur și simplu a lor. //