Reînnoirea societăţii civile: toleranţă zero la indiferenţă

Obiecţia conform căreia consideraţiile privitoare la o politică economică justă nu ar fi de resortul societăţii civile trebuie respinsă categoric. Societăţii civile nu îi pot fi străine preocupările ce ţin de interesul vital al naţiunii.

Stefan Vianu 07.02.2012

De același autor

Obiecţia conform căreia consideraţiile privitoare la o politică economică justă nu ar fi de resortul societăţii civile trebuie respinsă categoric. Societăţii civile nu îi pot fi străine preocupările ce ţin de interesul vital al naţiunii.

Mişcările de stradă din luna ianuarie, al căror caracter dubios l-am analizat într-un articol precedent, au avut totuşi meritul de a fi contribuit la relansarea problemei societăţii civile. Deocamdată se poate vorbi cel mult de semnele unei posibile renaşteri a acesteia. Primul semn ar fi cel al unei nevoi de „altceva“, resimţite de mulţi oameni, ca o consecinţă a înţelegerii faptului că partidele politice, indiferent de culoare, nu (mai) au capacitatea de a formula un proiect care să inspire încredere în viitor, să se opună deznădejdii.

Flagranta lipsă de viziune şi de imaginaţie şi incultura politică au fost observate de mulţi analişti. E drept că aceste metehne nu trebuie să ne facă să uităm reuşita guvernului actual - menţinerea României pe linia de plutire -, reuşită pe care toate instituţiile occidentale au pus-o în evidenţă, ceea ce ar trebui să dea de gândit simpatizanţilor USL, prea dispuşi să vadă numai dezastre. Cât despre discursul politicienilor USL, aş fi curios să ştiu câţi oameni de bună-credinţă au reuşit să extragă ceva inteligibil şi constructiv din el. Poate că în cursul acestui an electoral se va contura totuşi o viziune minimă, care ar exclude generalităţile şi promisiunile populiste şi ar include critici şi propuneri întemeiate. Menţinerea, bunăoară, a deficitului bugetar în jurul cotei de 3% va face parte din programul stângii liberale? În acest caz, ne putem întreba: cum ar reuşi Uniunea să-şi realizeze programul? Cum se împacă măsurile prevăzute, printre care renunţarea la cota unică este una din cele mai sigure, cu menţinerea unei discipline financiare stricte, de care ţara nu se poate dispensa?

Sunt aceste consideraţii în afara subiectului pe care îl exprimă titlul acestui articol? Voi încerca să arăt că nu. Dacă misiunea societăţii civile este de a milita pentru o Românie fără corupţie, acest lucru nu se poate face în absenţa unei viziuni juste asupra binelui comun, şi asta înseamnă în primul rând o viziune de ansamblu asupra economiei. Să parcurgem Contractul cu clasa politică 2012 – acţiuni, publicat de Alianţa pentru o Românie Curată. Dacă aproape toate măsurile propuse sunt corecte şi chiar necesare – ele gravitează în jurul temei „anticorupţie“ – , nu văd încă nicio propunere privitoare la supravegherea politicii economice a actualei şi viitoarei guvernări. Asta mă obligă să afirm că acest prim manifest al societăţii civile în durerile facerii este doar unul al bunelor intenţii. Cu bune intenţii sunt, după cum ştim, pavate şi cărările infernului. „Infernul“ ar fi, în acest caz, un proiect incomplet, în sensul că puncte esenţiale ar fi de la bun început omise. Incomplet înseamnă, până la urmă, iresponsabil: a-ţi propune scopuri fără a gândi mijloacele de a le realiza şi fără a face tot ce îţi stă în putinţă pentru asta.

Cele două braţe ale societăţii civile – ideile precise şi acţiunile (nu doar intenţiile de acţiuni) prompte – fac parte dintr-un corp, adică dintr-o viziune de ansamblu. Obiecţia conform căreia consideraţiile privitoare la o politică economică justă nu ar fi de resortul societăţii civile trebuie respinsă categoric. Societăţii civile nu îi pot fi străine preocupările ce ţin de interesul vital al naţiunii. Sunt conştient că această afirmaţie presupune o concepţie despre societatea civilă diferită de cea actuală. În general, este privilegiat aspectul formal, procedural al democraţiei, fiind ocultat faptul că forma şi conţinutul – ideile juste despre binele comun (cum ar fi măsurile economice necesare) – nu pot fi separate.

Sunt conştient că unora expresia învechită „interesul naţiunii“ le va stârni râsul. Cum de n-ar râde acei ONG-işti realişti care au adoptat cu entuziasm penibilele Propuneri USL pentru un Pact cu Societatea civilă! Ei şi-au dat însă arama pe faţă; au arătat că îşi doresc sacii puşi în căruţa USL-ului, care îi va recompensa substanţial pentru serviciile prestate. Din fericire, există şi reacţia promptă a altor ONG-işti care au înţeles că acele propuneri vizează un pact inacceptabil.

Uneori nu trebuie să ne sfiim de banalităţi. Corectitudinea măsurilor economice se măsoară în cifre, iar evaluarea credibilă a cifrelor este cea a organizaţiilor internaţionale şi a potenţialilor investitori. FMI a afirmat şi continuă să afirme că guvernul actual şi-a făcut temele. Investitorii americani au făcut recent oferte de aproape 7 miliarde de dolari pentru achiziţia de obligaţiuni româneşti. Pe cine interesează aceste fapte? În mod sigur, pe oamenii de bună-credinţă care vor să construiască ceva punând baza societăţii civile de mâine; mai puţin pe cei care nu-şi doresc decât să acapareze puterea, indiferent cât de scump ne-ar costa acest lucru pe toţi.

Am spus că societatea civilă nu-şi poate permite să nu evalueze rezultatele guvernării actuale pe plan economic pornind de la evaluările occidentale – este de altfel ceea ce fac analiştii serioşi, din păcate nu şi politicienii. Dar nu rămâne mai puţin adevărat că activitatea specifică a societăţii civile este critica derapajelor politicienilor, a dispreţului bunelor practici ale democraţiei.

O regretabilă incapacitate de a comunica, o lipsă de disponibilitate pentru dialog, ba chiar o anumită aroganţă sunt tarele majorităţii politicienilor PDL, când aceştia nu sunt pur şi simplu şterşi, neconvingători. N-am auzit însă prea multe critici la adresa modului în care politicienii USL concep dialogul, dar ele se impun.

După ce au cerut, în timpul mişcărilor din faţa Teatrului Naţional, demisia Guvernului Boc şi alegeri anticipate – lucru pe care îl ceruseră deja în 2011 şi pe care, după ei, îl cereau în ianuarie manifestanţii cei mai auziţi şi cei mai arătaţi (de televiziuni) –, politicienii social-liberali au trecut la greva parlamentară. Care este temeiul acestei grave decizii? Nemulţumirea oamenilor ieşiţi în stradă, care cer „demisia“ şi (ce coincidenţă!) alegeri anticipate. Iată ce pretind respectivii politicieni. Oameni din stradă ar reprezenta „voinţa poporului“ şi gestul USL ar fi instrumentul voinţei populare, dat fiind refuzul PDL de a ţine cont de revendicările formulate. Din câte ştiu, nimeni nu a observat că voinţa poporului este, într-o democraţie, o noţiune foarte precisă pe care nu avem dreptul să ne facem că n-o înţelegem. Ea se exprimă în două moduri. Cel obişnuit, indirect, prin votul reprezentanţilor poporului în parlament, sau cel excepţional, prin referendum. Însă opoziţia pare a nu fi interesată de aceste principii, iar modul ei de a concepe dialogul îl cunoaştem din toamna 2009: dialogăm dacă acceptaţi ce sau pe cine vrem noi; dialogăm în special dacă... plecaţi. Această manieră de a concepe democraţia este, nu voi nega acest lucru,  originală; ea poate fi însă şi criticată de cei care doresc să formeze societatea civilă de mâine. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22