Cercetarea ca întreprindere (ne)economică

După mai bine de două decenii de reformă în educație, calitatea pregătirii absol­ven­ți­lor de studii universitare din România a scă­zut, iar avalanșa recentă de doctorate cumpărate și plagiate și de cărți „științifice“ scrise în detenție aruncă cercetarea în derizoriu. Situația dra­ma­tică pare să valideze opi­nia potrivit căreia, pentru a deveni competitive, edu­ca­ția și cercetarea din Ro­mâ­nia trebuie scoase de sub autoritatea statului și su­pu­se legilor pieței libere. Este însă greu de anticipat dacă me­canismele pieței pot într-adevăr releva adevărata valoare a educației și cercetării și produce resursele necesare acestor ac­ti­vități. În acest articol mă voi ocupa în spe­cial de implicațiile acestei opinii cu privire la cercetare, o activitate desfășurată pre­do­minant în instituții anexe învățământului, dar ale cărei mecanisme și rezultate sunt mai puțin vizibile publicului larg.

Reinterpretarea cercetării în ter­meni economici de com­pe­ti­ti­vitate nu este specifică Ro­mâ­ni­ei: economiști, întreprinzători și autorități guvernamentale din Europa și Statele Unite au repus în dis­cu­ție finanțarea și eficiența sistemului ac­tu­al. Dezbaterea, la originea căreia se află cri­za financiară din 2008 și scepticismul pu­blicului cu privire la utilitatea cer­ce­tă­rii, ridică anumite întrebări importante: În ce măsură gândirea de tip economic es­te caracteristică cercetării și în ce mă­sură îi influențează finanțarea și scopul? Ce tipuri de politici de cercetare derivă din această reconceptualizare a cer­ce­tă­rii? Asemenea întrebări privesc România în mod direct, deoarece politicile na­țio­na­le de cercetare se aliniază celor europene. În plus, România este o țară de imigrație științifică, un fenomen care are impact la nivelul inovației internaționale.

Raționalitatea economică deține un rol im­portant în cercetare, o activitate în care re­sursele (spațiile de lucru și experi­men­ta­re, banii) sunt reduse. În principiu, po­liticile publice de cercetare aplică anumite criterii de redistribuire a acestor resurse, precum senioritatea și/sau productivitatea (număr de publicații, colaborări, cursuri pre­date etc.). Mai recent, în urma crizei eco­nomice, aceste politici au început să introducă și elemente de competitivitate, transformând resursele în premii pentru concursuri de cercetare. Lumea cercetării se împarte astfel între „cei care au“ (cer­cetătorii cu „vechime“, care au deja por­to­folii și conduc echipe, institute) și „cei ca­re nu au“ (cercetătorii tineri, doctoranzi sau postdoctoranzi, care activează de mul­te ori în echipele celor dintâi). Dacă inițial relația dintre cele două categorii a fost de mentorat și colaborare, pe premisa că cei din a doua categorie vor accede la nivelul ce­lor dintâi, o serie de factori au condus la rivalitate și nemulțumiri, mai ales din partea cercetătorilor tineri. Scăderea fi­nan­țării, sistemul competitiv care favorizează cer­cetătorii cu experiență, întârzierea pen­sionărilor și creșterea numărului de ab­sol­venți de doctorat au blocat mobilitatea și au adâncit faliile din lumea cercetării.

Potrivit interpretării economice liberale, si­tuația confirmă faptul că cercetarea este o activitate producătoare de valoare (sub formă de informație și ino­vație) care urmează legile de cerere și ofertă ale pie­ței. Într-un mediu com­pe­titiv, doar cercetarea care produce rezultate cu va­loa­re pe piață va fi recom­pen­sată cu resurse. Piața ar ofe­ri astfel o soluție creș­te­rii populației de cer­ce­tă­tori, eliminându-i pe cei ne­productivi. Această in­ter­pretare servește să justifice argumentele pentru liberalizarea cercetării. În plus, es­te adoptată și de autoritățile publice, în­tru­cât legitimează reducerea bugetelor și introducerea concursurilor pentru dis­tri­buirea resurselor. În Uniunea Europeană, discursul autorităților naționale despre avan­tajele competitivității în cercetare se potrivește cu cel al autorităților de la Bru­xelles despre mecanismele necesare pen­tru a stimula competitivitatea economiei eu­ropene la nivel global.

O asemenea interpretare omite însă faptul că cercetarea nu este o formă de producție ca oricare alta. Accesibilitatea la bunurile pro­duse de cercetare diferă de cea a altor bunuri pe piață. Cercetarea științifică este, teoretic, accesibilă oricui și poate fi fo­lo­si­tă și refolosită de oricine, fără costuri, ne­cesitând doar recunoașterea dreptului de au­tor. În plus, cercetarea științifică nu este menită să producă rezultate care pot fi valorificate imediat pe piață. Produsele cercetării devin inovație după mai mulți ani de maturare și de prelucrare în con­tact cu actori economici direct interesați. În cazul cercetării fundamentale, teo­re­ti­ce, transformarea în inovație durează cu atât mai mult, cu cât actorii economici nu percep utilitatea acestor descoperiri până când acestea nu sunt adoptate în do­me­niile aplicate.

Incongruența dintre mecanismele cer­ce­tă­rii științifice și legile pieței explică de ce nu se poate ca statul să nu fie principalul in­vestitor în cercetare. În mod tradițional, statul s-a poziționat la cercetare ca sursă a creșterii economice, fără a-i cuantifica pre­cis impactul. Din perspectiva statului, cer­cetarea produce informația și per­so­na­lul necesare educației cetățenilor și ac­ti­vităților productive, precum și inovație, la ale cărei beneficii pot avea acces toți ce­tățenii. Acest tip de înțelegere a investiției în cercetare datează din perioada urmă­toa­re revoluției industriale. Atunci publicul a început să perceapă beneficiile activității științifice și s-a pus problema modului în care oamenii de știință pot fi stimulați să in­venteze și să descopere într-un mod sis­tematic. Deși întreprinzătorii economici au fost cei dintâi care au sesizat poten­ția­lul invențiilor din acea epocă și au investit în transplantarea lor în tehnologie, statul a avut capacitatea economică de a sprijini în mod susținut cercetarea.

Principiile și cuantumul finanțării publice în cercetare au suferit însă o schimbare semnificativă la nivel internațional, în ultimii ani. După criză, guvernele au di­minuat bugetele naționale pentru cer­ce­ta­re, o diferență notabilă făcând-o Statele Uni­te ale Americii, care au alocat impor­tan­te resurse universităților prin Actul de Recuperare din 2009. La nivel european, statele sărace sau afectate de criză au di­mi­nuat finanțarea către educație și cercetare. În alte state, precum Olanda, organizațiile naționale de cercetare au impus un sistem de finanțare prin competiție care a atras acuzații de ineficiență și dezordine.

UE își declară sprijinul pentru cercetare ca motor al dezvoltării economice euro­pe­ne. Cu toate acestea, resursele oferite în spe­­cial prin platforma Orizont 2020 nu pot suplini lipsa banilor la nivel național, iar sistemul competitiv în care sunt ofe­rite recompensează în special proiecte cu aplicabilitate imediată. Încercând să di­mi­nueze distanța dintre cercetare, pe de o par­te, și nevoia de inovație a întreprin­ză­torilor, sistemul european condiționează din ce în ce mai multe granturi de apli­ca­bi­litatea lor în economie. Un alt semnal în­grijorător a venit din partea lui Jean-Clau­de Juncker, președintele Comisiei Eu­ro­pe­ne și promotorul unui plan de încurajare a economiei europene care vizează rea­lo­carea unei părți din fondurile alocate pen­tru Orizont 2020 către bugetul Fondului European pentru Investiție Strategică. În mod evident, reacțiile din partea co­mu­ni­tății cercetătorilor europene nu au în­târ­ziat să apară.

Astfel de transformări sugerează că prin­ci­palii finanțatori au început să expună cer­cetarea la condițiile pieței, încercând să îi crească eficiența și potențialul pentru dez­voltare economică. Prin modelul actual de competitivitate, anumite proiecte obțin fi­nanțare în mod repetat și par să aibă, în­tr-adevăr, o largă aplicabilitate. Dar tipul acesta de finanțare nu numai că produce indignarea perdanților, ci sacrifică o vi­ziu­ne de viitor pe termen lung a cercetării, pen­tru atingerea unor obiective imediate.

Nu putem plasa culpa pentru problemele curente și viitorul incert al cercetării doar asupra finanțatorilor. Într-o măsură sem­nificativă, administrațiile universităților au agravat situația prin măsuri care au afec­tat personalul de cercetare și prin mi­ma­rea unui limbaj de piață. Aceste măsuri cu efecte nefaste nu ar fi fost posibile dacă, în ultimele decenii, nu ar fi crescut nu­mă­rul celor interesați de o educație uni­ver­si­ta­ră care au furnizat atât consumatorii (stu­denții), cât și mâna de lucru (studenți deveniți cercetători și profesori cu con­tract temporar) în educație și cercetare. În mai multe state europene, ad­mi­nis­tra­țiile universitare au permis osificarea unor nuclee de putere care au monopolizat re­sursele alocate și au delegat sarcinile per­sonalului mai tânăr. În Statele Unite, ad­ministrațiile au transformat sistemul uni­versitar într-un sistem pentru profit care a scăzut calitatea educației pentru recru­tarea unor cohorte tot mai numeroase de studenți plătitori de taxe. Numeroase re­sur­se au fost alocate construirii de faci­li­tăți pentru cercetare în discipline „fier­binți“ sau vizibile pentru marketing. Po­zițiile permanente au fost înlocuite cu po­ziții temporare slab plătite, în care per­so­nalul tânăr a fost blocat, fără a avea tim­pul sau resursele pentru a-și urma pro­pri­i­le proiecte de cercetare.

Cum se poate îmbunătăți situația (evit cuvântul „reformă“, care a servit drept mantră pentru de­cenii de măsuri ineficiente sau pernicioase). Aș propune câteva sugestii generale. Creșterea economică du­rabilă pe care guvernele și-o doresc nu poa­te avea loc fără o creștere a resurselor alo­cate pentru cercetare și fără o discuție în­tre public și cercetători despre acele atri­bu­te ale cercetării și ale întreprinderilor pri­va­te capabile să producă creștere eco­no­­mică pe termen lung și despre mo­da­li­tăți de a micșora distanța dintre cercetare și ino­va­ție. Discuția ar trebui să se re­o­ri­enteze asu­pra condițiilor care generează po­ten­ția­lul de schimbare, asupra im­pac­tu­lui cu­noaș­terii curente (cercetare mul­ti­dis­ciplinară și internațională, popularizarea produselor cercetării dincolo de granițe na­ționale) și asupra potențialului anu­mi­tor ramuri eco­nomice de a schimba ra­di­cal producția, pia­ța și nevoile con­su­ma­to­rului pe termen lung. În cadrul sistemelor naționale de edu­cație și cercetare, este ne­ce­sară o dez­ba­te­re despre eșecul politicilor de creștere a nu­mă­rului de absolvenți și des­pre po­si­bi­li­tă­țile reale de plasare a ab­solvenților pe pia­ța forței de muncă și în cercetare. La nivel de proceduri interne, ar fi binevenit un dia­log despre proporția între sarcinile edu­cative și de cercetare ale personalului uni­versitar și despre mo­dul în care cola­bo­ra­rea dintre grupurile cercetătorilor „cu ve­chime“ și cei la în­ce­putul carierei poate fi productivă, ino­va­toa­re și justă. Măsura în care cunoașterea produsă în cercetare poa­te genera dez­voltare durabilă depinde de o chestionare profundă a sistemului, și nu de repetarea unor formule la modă.

* Ștefania Costache (PhD) este cercetător și coordonator științific la o universitate europeană.