Între buna guvernare și drepturile omului: probleme în combaterea corupției

Ambiguitatea față de corupție relevă diferențe conceptuale și de abordare majore între doctrina bunei guvernări și doctrina apărării drepturilor omului, care fundamentează măsurile anticorupție curente.

O constantă a cazurilor de corupție la nivel internațional este denunțul pe care acuzații îl fac împotriva actului de justiție ca fiind instrumentalizat politic. De­cla­ra­țiile de acest fel găsesc deseori ascultători care, deși nu contestă vina acuzaților, dis­pută imparțialitatea actului de acuzare în cazurile de corupție. Cum putem explica ambiguitatea față de corupție, nu numai în România, ci și la nivel internațional? Ori faptul că, potrivit celui mai recent Ba­rometru al Corupției Globale realizat de Transparency International în 2013, unul din patru indivizi la nivel global admit că au dat mită, deși condamnă corupția?

Această reacție surprinzătoare cu privire la criminalizarea corupției sugerează, la o primă vedere, că instituțiile pentru com­baterea corupției sunt încă departe de a-și atinge obiectivele. Ambiguitatea față de corupție relevă însă diferențe conceptuale și de abordare majore între doctrina bunei guvernări și doctrina apărării drepturilor omu­lui, care fundamentează măsurile an­ticorupție curente.

Combaterea corupției ca prio­ri­ta­te națională și internațională es­te un fenomen recent, care a în­ceput în anii ‘80 și a căpătat am­ploare în anii ‘90, după sfârșitul Războiului Rece. Într-o primă etapă, în con­textul globalizării și al proiectelor eco­nomice internaționale, miza programului internațional anticorupție a fost de natură economică. Evaluând rezultatele eco­no­mice ale țărilor „în curs de dezvoltare“, ex­perții internaționali au identificat co­rup­ția drept cauză majoră pentru eșecul in­vestițiilor, sărăcia și subdezvoltarea locale. Rețeta recomandată de acești experți, pro­motori ai gândirii economice neoliberale, a fost „buna guvernare“. Printre măsurile propuse sub această deviză s-au numărat restrângerea și descentralizarea statului, con­siderat drept o structură generatoare de corupție, introducerea reformelor în jus­tiție, crearea de agenții și instituții de audit și conștientizarea publicului cu pri­vire la efectele economice și politice no­cive ale corupției.

Într-o a doua fază, problema corupției a in­trat și în atenția activiștilor și analiștilor drepturilor omului. Expunerea abuzurilor dic­taturilor africane și sud-americane, ră­mase fără susținători internaționali la sfâr­șitul Războiului Rece, i-a determinat pe analiști să concluzioneze că există o relație directă între autoritarism, corupție și vio­larea drepturilor omului: regimurile au­to­ritare sunt atât abuzive, cât și corupte. Trep­tat, impactul corupției asupra drep­tu­rilor omului a fost analizat nu numai în contextul regimurilor autoritare, ci și al sta­tului de drept. S-a ajuns astfel la o po­ziție unanimă în doctrina drepturilor omu­lui potrivit căreia corupția, prin sub­mi­narea instituțiilor democratice și in­de­pen­denței justiției, afectează direct drepturile la reprezentare, opinie, judecată impar­ția­lă.

Doctrina drepturilor omului și buna guvernare subscriu, așa­dar, la principii generale ase­mă­nătoare. Amândouă con­si­de­ră corupția drept o amenințare. Amândouă pledează pentru un stat re­strâns și pentru crearea de instituții de au­dit care să urmărească responsabilitatea și responsabilizarea guvernului. Amândouă concepțiile se recomandă ca fiind uni­ver­sal valabile.

O consecință a acestui acord teoretic a fost popularizarea agendei anticorupție în rândul publicului larg. Un alt rezultat a fost angajamentul pe care numeroși actori naționali și internaționali și l-au asumat pentru implementarea bunei guvernări și apărarea drepturilor omului. Banca Mon­dială a inclus combaterea corupției, con­si­derată drept coroziv al dezvoltării, pe lista măsurilor prin care condiționează finan­țarea de proiecte. Transparency In­ter­na­tional, constituită în 1993, a devenit una dintre cele mai influente organizații pen­tru monitorizarea actelor de corupție în mediile corporatist și politic. Uniunea Eu­ropeană obligă noile state membre să eli­mine corupția locală, pe care o percepe ca o amenințare împotriva securității în in­teriorul uniunii. Guvernele lumii își asumă crearea de instituții și legislație pentru monitorizarea și incriminarea actelor de corupție la nivel național și internațional.

Cu toate acestea, deși concordă cu privire la condamnarea în prin­cipiu a corupției, doctrina bunei guvernări și doctrina drep­turilor omului adoptă poziții di­ferite în privința responsabilizării și cri­mi­nalizării actului individual. Această dis­cre­panță fa­cilitează apariția unor spații de justificare și impunitate a actelor de co­rup­ție la nivel internațional ori local, care, la rândul lor, cau­zează suspiciunea pu­bli­cu­lui și neîn­cre­dere în consecvența mă­su­rilor anticorup­ție.

Pe de o parte, numeroase companii mul­tinaționale, care s-au raliat la doctrina bu­nei guvernări, admit că plătesc mită pen­tru obținerea de contracte în țări din emis­fera sudică. Potrivit Indexului Plătitorilor de Mită alcătuit de Transparency In­ter­national în 2011, primele zece țări de pro­veniență a companiilor care oferă mită sunt, în ordine descrescătoare, Regatul Ță­rilor de Jos, Elveția, Belgia, Germania, Ja­ponia, Australia, Canada, Singapore, Ma­rea Britanie și Statele Unite. Chiar și acele câteva state care dețin legislație pentru pe­deapsa actelor de corupție internațională, printre ele aflându-se Statele Unite, care au în vigoare Actul privind Practicile de Co­rupție în Străinătate, nu o aplică cons­tant. Explicația oferită de companiile multinaționale aflate sub incidența unei asemenea legislații este că fără a plăti mită nu pot concura împotriva companiilor pro­venind din state (mai ales europene) care nu dețin asemenea legi.

De cealaltă parte, apărători ai drepturilor omului provenind mai ales din țări ale emis­ferei sudice sugerează că doctrina bu­nei guvernări nu stopează, ci provoacă noi mutații ale corupției. Potrivit unora dintre critici, modelul bunei guvernări dele­gi­timează structuri politice locale în fa­voa­rea statului minimal și instituie noi po­litici care impun costuri sociale ridicate, provocând societatea locală să adopte o atitudine îngăduitoare față de corupție. Alți critici condamnă doctrina bunei gu­vernări de inabilitatea de a elimina co­rupția economică internațională, care ali­mentează corupția din țările unde com­pa­niile multinaționale derulează ope­ra­țiuni. Promovând statul minimal, această doc­trină a alterat sistemul judiciar din țările emisferei sudice și a făcut posibil ca mari acuzați de corupție locali să scape de con­damnare, prin manipularea noilor sisteme procedurale. În aceste condiții, indivizii aflați la baza piramidei sociale nu numai că ezită să denunțe actele de corupție, dar sunt constrânși să plătească ei inșiși mită pentru a-și înlesni viața cotidiană.

Doctrina bunei guvernări per­mite, așadar, spații de corupție internațională și națională care subminează politicile și ins­ti­tu­țiile anticorupție pe care le pro­movează la nivel statal. Doctrina drep­turilor omului critică însă mecanismele an­ticorupție aflate în uz ca ineficiente ori discriminatoare și admite că actele de mică corupție sunt, într-o măsură, jus­ti­fi­cabile. Linia de falie dintre aceste două doc­trine care ghidează politicile actuale ne poate ajuta să înțelegem de ce res­pon­denții Transparency International care con­damnă corupția admit că au oferit mi­tă și de ce corupția proliferează, în ciuda resurselor investite în combaterea ei.

Bilanțul, după câteva decenii de măsuri anticorupție, ridică întrebări: se pot for­mula măsuri care să satisfacă cele două poziții și să combată eficient corupția la nivel statal și internațional? Putem găsi al­te doctrine și instrumente pentru era­di­carea corupției? Este combaterea corupției un proiect pe termen lung sau, precum alte preocupări internaționale, își va pier­de, după o vreme, actualitatea?

* Ștefania Costache (PhD) este istoric și cercetător, bursier al Centre for Advanced Study (Sofia).