De același autor
PNL si PNTCD au avut rezultate diferite la ultimele alegeri. Daca PNTCD nu a reusit sa intre in Parlament, PNL a trecut pragul de 5%. Liberalii au fost mai putin dependenti de Emil Constantinescu, si-au facut mai putine iluzii in privinta acestuia si au avut dreptate. PNL a propus o candidatura proprie in timp util, decizie care i-a propulsat in Parlament, evitand astfel repetarea esecului din 1992.
Scorul ar fi fost mult mai bun, (C.V. Tudor nu ar fi intrat in turul doi) daca presedintele Emil Constantinescu nu l-ar fi determinat pe Mugur Isarescu sa candideze contra lui Stolojan. Astfel, voturile s-au impartit, iar o buna parte a electoratului de centru-dreapta, demobilizat, contrariat, nici nu s-a prezentat la urne. In acest fel, infrangerea s-a transformat in dezastru politic. O formula de tandem ar fi salvat situatia. Nu in ideea ca s-ar fi castigat alegerile prezidentiale, desi nu este exclus, dar ar fi adus PNL si PNTCD pe pozitii mult mai puternice in Parlament, intr-o Opozitie care ar fi putut sa isi indeplineasca mult mai bine rolul.
Gata sa se scindeze in cateva randuri, rupt intre optiunea Constantinescu vs. Melescanu, apoi Melescanu vs. Stolojan, PNL a reusit totusi sa evite soarta PNTCD. Rezultatul (7%) a fost asemanator cu cel din 1990 si are avantajul ca a permis o masurare directa a potentialului PNL. In acest sens, ultimul exercitiu electoral a fost un pas spre maturizarea PNL. Trecerea in Opozitie a parut in primele luni a se face in conditii normale. Adaptarea la noua postura parea deplina, mai ales daca avem in vedere congresul din februarie 2001 care a operat o schimbare de lider fara mari tensiuni, cel putin aparent.
Valeriu Stoica a devenit liderul PNL, cu o mica majoritate de voturi, intr-un congres fara mari dispute. Partidul venea dupa o lunga perioada de sciziuni, declansata in august 1990, cu disidenta tinerilor liberali din PNL. A urmat o lunga serie de sciziuni si conflicte, pana in 1995, cand regasim partidul din nou in CDR. In 2001, congresul are mai mult caracterul unei reglementari negociate a succesivelor unificari dintre gruparile liberale. Principala chestiune de rezolvat era tocmai gasirea unei formule reale de unificare menita sa permita abordarea unei politici eficiente in situatia creata de alegeri. Retragerea lui Mircea Ionescu Quintus a creat o criza de succesiune intr-un partid cu mai multe grupuri recent unificate. Caracterul eterogen al conducerii si un lider fara mare autoritate in partid au fost datele problemei. Liderii nu au incredere unii in altii pentru ca o lunga istorie de rupturi si polemici ii impiedica sa colaboreze normal in baza unui set de valori. Era aproape inevitabil inca din timpul congresului sa inceapa contestarea lui Stoica.
Conflictele la varf au subminat partidul, mai mult decat "loviturile" administrate de PSD. Practic, conducerea PNL a fost blocata de rivalitati. Liderii PNL au fost mai preocupati de conflictele interne decat de rolul lor real de a combate PSD si PRM, de a combate pe de o parte stanga, pe de alta extremismul politic, de a cenzura Guvernul si de a propune o alternativa la guvernare. Degringolada la care a ajuns PNL in ultimele luni este consecinta acestui fenomen. Mai mult decat atat, cele mai multe decizii luate in intervalul 2001-2002 nu au fost rezultatul unei politici, ci reactii la conflictele din partid. S-a incercat obtinerea de capital politic in interior, in loc sa se fi procedat la castigarea increderii electoratului. Pentru a supravietui politic, era necesara deschiderea PNL spre societate. Or, realitatea a fost ca PNL s-a inchis, liderii au intors spatele electoratului preocupati aproape exclusiv de conflictul pentru suprematie in partid. Lipsa unei strategii, a unor tinte precise, a dus la atitudini publice contradictorii, fara legatura unele cu altele. Din afara, imaginea partidului a ramas una a inconsecventei si a slabiciunii. Lucrurile au degenerat treptat in scandalul din acest an, cand partidul a ajuns iar in pragul sciziunii. Pagubele provocate partidului de aceasta criza ar fi putut sa fie irecuperabile. PNL este la inceputul lui septembrie 2002 un partid in convalescenta, cautand salvarea de la terapia de soc lansata la ultimul congres.
Criza a fost a produsa - in afara rivalitatilor personale - de cateva erori grave. Cea mai plina de consecinte a fost atitudinea schimbatoare fata de putere. Deja la data congresului din februarie 2001, PNL semnase un protocol cu PSD, o decizie greu de inteles si astazi. In loc sa se afirme ca un partid de Opozitie, cu o ideologie clara de dreapta, opusa stangii aflata la guvernare, atitudine care i-ar fi adus mari foloase, PNL a preferat o pactizare (sinucigasa) politic cu PSD. Liberalii au ratat atunci sansa de a deveni factorul coagulant al dreptei democrate, ca singur partid parlamentar din acest segment. Toxicitatea acelui acord, pe ruinele unui esec electoral de proportii, afecteaza pana azi imaginea partidului.
Alt efect al acestei erori a fost/este ca si-a instrainat o parte din electorat, un electorat care altfel i-ar sprijini pe liberali fie numai si din motivul ca astazi nu este reprezentat politic de nimeni. Au fost si alte decizii dubioase care au tinut partidul intr-o marja de 8-11% in sondaje. Aceasta chestiune a si declansat de altfel tensiunile din partid in acest an. Cu siguranta era aici si un pretext pentru a-l inlatura pe Stoica. In acelasi timp a fost/este si o reala ingrijorare a cadrelor si aderentilor pentru cresterea prea lenta din sondaje. S-a vorbit frecvent despre lipsa de charisma a lui Stoica. PD face aceeasi performanta, desi are un lider charismatic, aflat pe locul trei in topul increderii, cu peste 40%. O alta cauza a performantei postelectorale mediocre a PNL este - pe langa cele doua deja enumerate (rivalitati personale si lipsa unei politici de Opozitie) - deficitul de imagine.
Intrebare: care este potentialul real al partidului? Cat la suta din electoratul romanesc are interese de tip liberal si ar vota PNL? Cate voturi ar putea colecta in 2004 PNL? O prima constatare este ca bazinul electoral de dreapta e mult mai larg decat limitele de azi ale PNL. Rezerve pentru o crestere reala de la 10% la 15% apoi la 20% exista.
Diferenta dintre potential si realitate o da segmentul electoral nemobilizat, si care nu se identifica (deocamdata) cu oferta liberala. Asadar, partidul nu a reusit sa atinga limitele acestui bazin destul de generos in voturi. O a doua constatare este ca acest bazin este in continua crestere. Chiar daca incet, electoratul etatist, nostalgic comunist, si cel de stanga pierd teren. Pe masura ce economia de piata isi intra in atributii, noi categorii sociale se asociaza acestor noi interese. PNL se adapteaza insa prea lent la aceasta realitate in dramatica schimbare. El a oferit o imagine mult prea ideologica, un limbaj politic vetust, adesea lipsit de concretete. Revenirea la o Romanie reala ar aduce cu sine si consolidarea partidului. Pentru asta este nevoie insa de o noua oferta politica, mai inclinata spre solutii concrete si mai putin spre un discurs general, simbolic, ca pana acum. Noul lider Theodor Stolojan ar putea sa faca acest pas spre o abordare realista, lipsita de iluzii. Daca anii ‘90 au fost anii unor ciocniri simbolice (de tipul comunism vs. anticomunism, Occident - da sau nu, egalitarism vs. competitie), odata cu alegerile care vin, aceste dispute vor disparea. Electoratul este in cautarea solutiilor pentru a-si imbunatati standardul de viata.
Pentru liberali perioada care urmeaza, pana in toamna viitoare, este decisiva. Efectul schimbarii de lider se va pierde daca imaginii lui Stolojan nu i se va adauga o oferta politica reala. Pe langa un nou management partidul are nevoie si de o clarificare a directiilor in care actioneaza. Sigur, Stolojan se afla foarte sus in topul increderii, cu 35%. Asta se poate transforma in capital politic pentru partid si apoi sa treaca in intentia de vot.
Dar procesul nu este obligatoriu. Unii pot sa creada ca e suficient sa ai un lider locomotiva, capabil sa traga partidul dupa el si intrarea in Parlament e asigurata. Posibil ca pragul de 5% (amenintat grav in ultimele luni) sa fie rezolvat. Dar miza este cu totul alta. Si aici schimbarea mentalitatii, incepand cu liderii, este strict necesara. De la ideea despre sine a unui partid mic, pus in inferioritate de FSN, de PNTCD, mereu ingrijorat de slabiciunile proprii, conducerea PNL trebuie sa treaca la construirea unui partid capabil sa contrabalanseze ponderea PSD.
Echilibrarea raportului de forte nu este numai problema PNL, este una a intregului sistem politic. Prelungirea in 2004 a disputei din anul 2000, intre PSD si PRM, ar fi o proba ca institutiile democratiei romanesti sunt inca intr-o faza incipienta. O societate polarizata intre extremism si stanga, si in care dreapta liberala si crestin democrata sunt periferice, este departe de a avea standardele europene. Europa se misca in directia opusa. De aceea miza pe care o gasim in schimbarea de la PNL depaseste granitele partidului.
