Arborele și rizomul

Hotel Universal este unul dintre cele mai bogate romane din ultima vreme. Și chiar mai mult decât atât, pentru că Simona Sora face prin el o propunere de corecție adusă ethosului postmodern al dezasamblării.

Când un critic literar ori un teoretician ale­ge să scrie literatură știe bine că i se pune ștacheta foarte sus. Dacă n-o do­boară, e minunat, i se vor pescui atent semnele co­erenței, i se vor redefini mai generos ideile, obsesiile, vi­ziunea. Dacă, dimpotrivă, șta­cheta cade, imprudentul o poate căuta mult și bine pe orizontală, cu oarece ris­curi pentru fila lui de dic­ționar. Trebuie să fii, așa­dar, ori bine blindat în or­goliul propriei valori, ori ire­presibil mânat dinăuntru de mareea încăpătoare a fic­țiunii, pe care postmodernismul a dezin­hibat-o formal și a reînvestit-o filosofic toc­mai prin angoasele lui.

Pe de altă parte, la noi, critica și istoria li­terară sunt suspicioase față de polivalență, în care văd de regulă superficialitate. Scri­i­torul serios este fie poet, fie prozator (că dramaturgi nu prea avem) și poate ieși din rolul atribuit numai după ce și-a con­solidat bine faima și poate fi sigur că zbur­dălniciile i se vor ierta.

De fapt, cam așa a fost până nu demult. De la proteismul performant al lui Mircea Cărtărescu încoace (căci modelul Mircea Eliade ține de altă paradigmă), libertatea scri­itorului a câștigat cu fiecare zi. Re­cen­ta explozie a blogurilor transformă și ea rapid, și deocamdată confuz, genul critic, dar duce mai departe, în boule de neige, amendamentele larg acceptate.

Simona Sora este unul dintre cei mai interesanți purtători de șta­fetă în această cursă contra cro­nometru. Cronicar literar fin, se­lectiv, cultivând afinitățile cu su­biectul, când nu-l supune pur și simplu setului personal de teste, ea este și un uni­versitar temeinic, cu o arie de referințe mai puțin comună (ca hispanistă). Nicio surpriză deci la debutul său cu un eseu solid, Regăsirea intimității (Cartea Ro­mânească, 2008), variantă editorială a unui doctorat despre intimitate și cor­po­ralitate în literatura română. Cartea a fost foarte bine primită și multiplu premiată, iar unii comentatori au văzut acolo un puternic filon de prozator, pe care au­toarea îl onorează acum ca romancier, cu Hotel Universal. Și cum e greu de găsit ambiție (a nu se confunda cu disciplina științifică) în scrisul său, Simona Sora tre­buie încadrată în cea de-a doua „cate­gorie“, a criticilor care palpează afectuos literatura și care, mai devreme sau mai târziu, tot devin scriitori.

Dar cele două titluri, Regăsirea intimității și Hotel Universal, rămân indisolubil le­gate: filigranata ficțiune autobiografică despre Hanul Teodoraki din strada Ga­broveni încearcă într-un fel să „corecteze“ descrierea Deleuze-Guattari despre „struc­tura rizomică“ a lumii noastre post­mo­derne, care bântuie eseul de la Cartea Ro­mânească.

***

Zis și Hanul Gabroveni, fost cândva Hanul lui Teodoraki, Hotel Universal se află în centrul geometric al Bucureștiului. O po­veste ingenioasă face să se adune între zi­durile lui delabrate rezultatul combinat al unei arheologii și al unui reality-show. Prima alimentează un fel de bil­dungs­ro­man; cel de al doilea acoperă o relatare su­biectivă despre postceaușism. În atributul „subiectivă“ încape și o ramificație de si­ne stătătoare, mai bine zis un fir autonom al romanului, în genul egoficțiunilor două­miiste. Să le luăm pe rând sau împreună?

Cu tot riscul erorilor de lectură (romanul Simonei Sora e un plăcut la­birint), prefer rezumatul cla­rificator. El sacrifică mul­te dintre volutele elegante ale romanului, dar poate reface legături abia schi­ța­te, care stârnesc precum ace­le jocuri cu desenul ivin­du-se doar după ce îngroși câteva linii greu de dibuit. Așadar: Maia (pronunțat cu i lung, vrea autoarea, fiindcă e vorba de numele Maria rostit de posesoarea lui „rârâită“) descinde la Bu­curești în zilele Revoluției, direct în Piața Universității, cu geanta plină de feșe, se­ringi și fiole (era asistentă medicală în Si­biu), dar și de istoriile arborelui său ge­nealogic pe linie maternă, tot mai căr­noase, mai condimentat-orientale, pe mă­sură ce se adâncesc în trecut. Stră-stră­bunica sa Rada, tânără bulgăroaică un pic vrăjitoare, fusese instalată pe la 1857 în strada Gabroveni de Vasile Capșa, un iubit bogat și nehotărât, care avea să devină cel mai faimos cofetar din București, dar și cel mai melancolic dintre frații masoni. În sângele Maiei nu curge însă și sângele lui Vasile Capșa, ci poate unul mai plebeu, al slugii lui devotate, Costache, de nu al blân­dului ovrei Leon Manoach – acesta, unul dintre cei trei constructori (masoni) ai ha­nului, alături de Tudorache și George San Marin. Așezarea pietrei de temelie este ceremonia scurtă, vag ocultă, cu note ames­tecate, gotice și orientale, din des­chiderea romanului.

Printr-o coincidență inexplicabilă, Maia ajunge să locuiască tocmai în fostul Han Teodoraki, devenit după ‘89 cămin stu­dențesc. Suntem deja conectați la unul dintre ecranele care vor proiecta simultan de-a lungul cărții, cel pe care se derulează istoria umbroasă, cu iubiri, blesteme și lingori, cu tarot și frății durabile, cu de­zastre istorice (războiul Crimeii și asediul Sevastopolului) și personale (Vasile Capșa își pierde acolo aproape tot avutul).

Pe alt ecran vedem filmul cu Maia copil, crescând singuratică și ciudată la Sibiu, în preajma bunicii Maria, stră-strănepoata bul­găroaicei Rada, în mirosul ușor perfid al dulceții de trandafiri. Învață să toarcă înlăuntru retractilități, frustrări și visare. Calvarul cântatului la vioară și abrupta lui descărcare în spargerea geamurilor unui Trabant nu sunt decât zgârieturile care se vor adânci mai târziu în răni serioase.

În alt film, Maia, cu fața ei de „calmucă“, e deja studentă la Litere și încearcă să reziste, prin regresie aproape autistă, fi­siunii irepresibile a eului în brusca post­modernizare. Este thriller-ul fragmentării „rizomice“ a prezentului, în care per­so­naje-schiță (basarabeanca vizionară Alio­na, priapicul Georgică și insațiabila lui iu­bită finlandeză Ulla, Mohicanu, care ră­mâ­ne paralizat și emigrează în America, un­de se sinucide etc.) se mișcă agresiv brow­nian, se ciocnesc dureros, își fac rău cu sau fără voie, beau în neștire, trafichează, prizează, fac foamea, într-o neliniștitoare solidaritate de singurătăți. Căminul din Ga­broveni 12 are deopotrivă ceva de bor­del și de balamuc, amândouă sordide, ca și camerele secrete „rezervate“ mult după 1990 de Securitate. O zarvă îngălată cons­tituie sunetul de fond al romanului, per­manent ținut sub control de un fin po­tențiometru digital. Cine vrea poate dez­lega și unele șarade și va desluși nume și situații din ambianța universitară a Bu­cureștiului postrevoluționar, cu profesorul Pavel Dreptu, alcoolic și lubric, geniu în derivă postsecuristică al literelor clasice. În jurul lui se țese o intrigă secundară, semipolițistă, care agită – nu tocmai ne­cesar - ultima parte a romanului.

Cartea mai scapă și pe la alte cu­sături, atunci când vrea să prin­dă în țesătură și poeziile în stil popular ale unui bunic oier, și scrisorile către „Răduca mi“ sau „Muraki mi“ ale lui Capșa sau când pune în pagină, în genul douămiiștilor, dis­fa­ziile Maiei. În ciuda balastului, unitatea acestei cărți sofisticate rămâne zdravănă. Pe ultimul nivel, cel mai de suprafață, apa­re Maia-care-scrie-cartea, iar glisarea pe axul timpului multietajat are adâncimea și misterul unui puț miraculos.

Simona Sora riscă pe o formulă poetică de mare libertate, de aceea amestecul de ta­lent și teorie a postmodernității nu de­ranjează în Hotel Universal, ba, dim­po­trivă, lasă la îndemână catifelări rare, ca acest pasaj (cărtărescian) despre „amin­ti­rea“ propriei nașteri: „pelicula aceea ro­șiatică și înecăcioasă prin care înaintai ca printr-un tunel prea strâmt, întunecos și jilav, capcană în care fața ta de ge­la­tină s-a prins singură, pentru că, epu­i­zată de efort și amețită de tirbușonul lichid care te împingea, ai adormit și ai visat că plouă. Afară chiar ploua – o ploaie rapidă, de dimineață de vară, iar tu chiar te prinseseși în fosa iliacă a femeii care urla din rărunchi și care ar mai fi urlat poate și a doua zi, când te-ar fi scos medicii fără viață, vânătă și rece, cu ochii deschiși, cu degetele de la pi­cio­are întinse, ca și cum ai fi stat pe vârfuri în timpul nașterii și al morții tale, ca să fii la înălțimea situației“.

Multe dintre experiențele ero­inei din Hotel Universal sunt echivalente cu drumul acesta făcut în sens invers. Iată o schemă de meditație: „Te așezi turcește, pe o pernă moale, în­doită cât să-ți țină spatele. Dacă-n min­tea ta e vraiște, poți închide ochii fiind atentă la respirație, fără s-o modifici. Nu te gândești. Nu te oprești la nimic, n-o iei de la capăt, amintindu-ți ziua de ieri. Simți aerul cum intră, îl lași apoi să ia­să. Nu ți-e somn, deși îți simți pleoa­pele grele. Te afunzi în pernă întâi cu pi­cioa­rele încolăcite, apoi cu coapsele, cu trun­chiul, cu gâtul (mai greu, ca la toate fe­meile din familie, înecându-te, tu­șind, re­venind în clipa în care te pani­caseși), cu bărbia, cu nasul, cu fruntea. Când te întorci – să fi trecut o oră, două? – simți în cerul gurii, iradiind spre in­teriorul po­meților și spre ochi, într-o to­tală re­la­xare, gustul celei mai bune ciocolate pe care ai mâncat-o vreodată, o ciocolată neagră, pură, care se topește întruna, ore în șir, prinzând întreg cor­pul relaxat și recunoscător“.

Hotel Universal e o admirabilă proză hi­tech și deopotrivă un roman-eseu, care se ambiționează să ancoreze prin toate mij­loacele dispersia („rizotomarea“): ge­ne­a­logia feminină a Maiei ține loc de arbore al vieții, înfipt violent și senzual în timp, ca într-un act de magie. În pivnița ne­atinsă de secole a hanului din Gabroveni, palpită viu o inimă în așteptarea haru­s­piciului. Zbaterea ei corespunde deasupra, în balcoanele jalnicului cămin studențesc, transelor somnambulic-poetic-nevrotice ale Maiei. Eseul din roman se dă în scrân­ciob cu romanul pe care criticii îl în­tre­zăreau în Regăsirea intimității. Între ele, o complicată rețea de capilare ale imagi­narului mișcă fluid vital.

Hotel Universal este unul dintre cele mai bogate romane din ultima vreme. Și chiar mai mult decât atât, pentru că Simona Sora face prin el o propunere de corecție adusă ethosului postmodern al de­za­sam­blării: Maia și recentrarea magic-istorică a propriului destin. //

// SIMONA SORA

// Hotel Universal

// Editura Polirom, 2012