Lichidarea creștinilor orientali. O crimă în serie

Reislamizarea vehementă a fostului teatru de luptă va duce, probabil, la dezmembrarea Irakului și redesenarea anumitor frontiere din regiune. Și tocmai comunitățile creștine sunt în prima linie a acestor reașezări geopolitice.

Creștinismul s-a născut în Orientul Mij­lo­ciu și rădăcinile sale au rămas acolo, în vechi comunități din Liban, Siria, Ior­da­nia, Egipt, Etiopia și Irak. În primul mi­leniu, cu excepția Romei, Patriarhiile majore (care for­mau așa-numita „pen­tarhie“) erau localizate în Levant: Constantinopol, Ie­rusalim, Antiohia și Ale­xandria. Două milenii de istorie, patrimoniu, creație teologică, vetre monahale și spiritualitate subtilă aco­peră viața creștinilor ori­entali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referință, au generat frumuseți liturgice, iconografice și poetice de prim ordin.

Istoria a fost mereu dură cu aceste co­mu­nități. Cruciadele au avut ca scenă Me­di­terana și Levantul. Dominația turcilor oto­mani a pus apoi sub un capac de plumb libertatea odinioară subînțeleasă a Orien­tu­lui creștin. După căderea Bizanțului, va­luri de refugiați creștini din Orient au ajuns în diverse metropole apusene. Is­lamul otoman a făcut presiuni enorme pentru islamizarea creștinilor orientali. Din acest motiv a fost scris, bunăoară, Mus­hafa qeder (Cartea necurăției), un ritual penitențial din secolul XVI, în limba coptă, destinat creștinilor trecuți la Islam care doreau să revină la credința lor.

În etapa colonială franco-britanică, spa­țiul despre care vorbim a prosperat: s-au fondat școli confesionale, s-au reparat spi­tale și aziluri, au apărut universități ca­to­lice, noi sau vechi ordine monastice s-au putut instala pentru a-și desfășura li­niș­tite misiunea evanghelizatoare. Prima Constituție a Libanului sta­bilește coexistența dintre creștini și musulmani, pre­cum și accesul lor pro­por­țional la exercitarea gu­vernării. După de­co­lo­ni­za­rea Levantului, au apărut însă tensiuni inter­re­li­gi­oase, conflicte pa­tri­mo­nia­le, acte de terorism. Viața creștinilor orientali s-a com­plicat dramatic. Ni­meni nu s-a mai rugat fără temerea că zi­ua de mâine poate aduce o bombă, un atac sălbatic, o evacuare forțată. Așa s-a constituit a doua diaspora a creștinilor ori­entali. Melkiții, de pildă, au o arhidioceză siro-antiohiană la New York. Armenii s-au refugiat – canonic și ecleziastic - la Paris, Londra, Viena sau București. La Roma func­ționează o serie întreagă de colegii pontificale pentru credincioșii de rit ar­mean, etiopian, fără a-i uita pe cei din Ma­labar sau pe maroniții cărora papa Gri­gorie al XIII-lea le-a dăruit un refugiu la 1584.

După 11 septembrie 2001, acțiunile alia­ților în Afganistan și Irak au crescut ten­siunile dintre musulmanii suniți sau șiiți și comunitățile creștine orientale. The Glo­bal War on Terror a slăbit rețelele cri­minale, dar le-a și oferit liderilor religioși un abudent material de propagandă an­ti­occidentală. În ideologia renașterii Cali­fa­tului, creștinii sunt, ca și evreii, iden­ti­ficați cu Occidentul necredincios. Actuala generație de imami, lideri spirituali și com­batanți în diferitele facțiuni (oficiale sau clandestine) nu posedă memoria con­viețuirii multiculturale din era Islamului clasic. Reprezentanții săi sunt sumari, vio­lenți și fanatizați. Retragerea americană din Irak și Afganistan lasă loc in­sur­gen­țelor, noilor utopii panarabe și abuzurilor. Reislamizarea vehementă a fostului teatru de luptă va duce, probabil, la dez­mem­bra­rea Irakului și redesenarea anumitor fron­tiere din regiune. Și tocmai comunitățile creștine sunt în prima linie a acestor re­așezări geopolitice. Sunt, de asemenea, ame­nințate comunitățile yazidis, adepții unui cult preislamic, pe care jihadiștii îi consideră „adoratori ai diavolului“. Ca­lifatul crește ilegal și galopant, prin eva­cua­rea lor, așa cum s-a întâmplat la Mos­sul. Urmează Erbil, unde sunt staționați militari americani...

Ocupate cu toate complicațiile agresiunii lui Putin asupra Ucrainei, UE și SUA par din nou „surprinse“ de aceste evoluții ra­pide și potențial explozive. Au apărut însă primele reacții. Franța a condamnat, re­cent, soarta inumană rezervată comu­ni­tă­ților creștine din Irak și a cerut Con­si­liului de Securitate al ONU o reuniune de urgență. Președintele Barack Obama a di­s­pus, de câteva zile, efectuarea unor lo­vi­turi aeriene „chirurgicale“, pentru a lovi centrele nevralgice ale revoltei islamiste care vrea să distrugă Irakul și să formeze un megastat arab fundamentalist. Tot ame­ri­canii au parașutat alimente pentru co­loanele de refugiați din Kurdistanul ira­kian. Sunt reacții oportune, dar insu­fici­ente.

E nevoie ca opinia publică euro-americană să înțeleagă mai repede și mai bine, cu date și fapte, că lichidarea creștinilor ori­entali are culorile genocidului și ale et­nocidului: operațiunea distruge vieți paș­nice de civili și totodată un patrimoniu ines­timabil. Nu e însă vorba doar de ur­gența unei reacții la catastrofa umanitară, ci și de o reacție politico-militară de ordin strategic. Dacă Orientul Mijlociu își re­de­senează granițele haotic, prin violența necontrolată a jihadiștilor, securitatea eu­ro-atlantică este periclitată pe termen lung. Turcia ar putea fi prinsă în ochiul aces­tui ciclon, cu un efect de contagiune regională incontrolabil. E vară, dar o vară fierbinte, purtând semințele unor furtuni care trebuie contracarate în timp real. Dubla instabilitate din vecinătatea spa­țiu­lui euro-atlantic (Rusia, Siria, Gaza și, acum, Irak) ar trebui să scurteze multe va­canțe, în principalele capitale unde se iau deciziile care contează. //