A fi și a nu fi. Jihadismul incel

Ca într-o povestire fantastică a lui Borges în care pasiunile întrețes un deznodământ morbid, unii adolescenți misogini de azi se solidarizează prin ura lor ucigașă față de sexul opus.

Tereza Brindusa Palade 03.05.2018

De același autor

                              

 

 „Intrusa” lui Borges, o femeie care adusese vrajba între doi frați care și-o împărțeau „generos”, fiecare întreținând, pe de altă parte, gelozii ascunse, e mai întâi vândută ca prostituată, apoi sacrificată în câmp de unul din ei, „ca să nu mai facă rău nimănui”. Pe 23 aprilie a.c., la Toronto, Canada, tânărul justițiar misogin Alek Minassian a comis un atac terorist motivat tot de ura față de femeile care „fac rău”. „Răul”, în acest caz, e refuzul de a ceda avansurilor așa-numiților „celibatari involuntari”  (involuntary celibates) – pe scurt, incels.

 

   Sub-cultura misogină incel a apărut pe forumuri online unde diverși adolescenți și tineri își plâng de milă pentru că nu au succes la fete. Treptat, auto-victimizarea lor a produs, pe coridoarele întunecate ale urii, metastaze misogine tot mai violente. Efectul e un adevărat jihadism: jihadismul incel. Primul atac terorist incel s-a petrecut în 2014, în statul american California. Tânărul Eliott Rodger, un băiat chinuit de complexul că nu sărutase nicio fată deși avea un fizic plăcut și era, în viziunea lui, „un gentleman perfect”, a ucis 6 persoane și a rănit alte 14 înainte de a se sinucide, într-un atac terorist descris de el ca o retribuție pentru că rămăsese virgin până la 22 de ani. Rodger a devenit martirul mișcării incel – o figură venerată de toți confrații, inclusiv Alek Minassian. 

 

    Cu câteva minute înainte de a intra cu furgoneta pe trotuar și a ucide 10 trecători, rănind alți 15, Minassian a proclamat pe Facebook că „a început revoluția incel”, făcând o referire plină de reverență la „gentleman-ul perfect, Eliott Rodger”, patronul spiritual al mișcării. Infernul nihilismului terorist atrage astfel, în prezent, din cauza stimei reduse de sine a multor tineri (de obicei de gen masculin) și a seducției globale a terorismului și băieți fragili psihic și frustrați care blamează fanatic femeile și societatea pentru virginitatea lor nedorită. Printre figurile demonizate de incels nu se numără însă doar femeile ce resping „gentlemen” ca ei în favoarea unor machos atrăgători și brutali, ci și aceștia din urmă, adică „masculii alfa” activi sexual. 

 

    Demonul unor personaje ale lui Dostoievski ce conferă dreptul de a ucide, de a face tabula rasa, oferă azi inspirație pentru toate speciile de nihilism terorist, cum remarcă și André Glucksmann în cartea sa Dostoievski în Manhattan (2002). Jihadiștii – observă filozoful francez – se simt îndreptățiți să ucidă fie în numele lui Dumnezeu, fie în locul unui Dumnezeu în care nu cred. Ei traduc în acțiune, performativ, o logică a distrugerii simțindu-se mandatați să devină agenții unei anihilări „revoluționare”, la fel ca în Demonii lui Dostoievski. Sinucigașul terorist musulman ce ucide „în numele lui Allah” nu are, așadar, o logică diferită de cea a unui „gentleman” secular ce pornește o „revoluție” misogină prin masacrarea femeilor și a celor activi sexual.   

 

   Toți acești tineri nihiliști celebrează implicit un cult al morții. Ei nu sunt însă doar niște idealiști. Sunt adepții nihilismului performativ. Fenomenul e alimentat în adâncime de o oroare de a fi, ce atrage după sine și abdicarea de la moralitate. Este o criză a telos-ului existențial contemporan pe care unii o resimt nu doar mai puternic, ci și mai mobilizator – suficient încât să pună la cale rebeliuni radicale, inaugurate prin acte de distrugere. Revoluția islamistă, revoluția alt-right, revoluția celibatarilor involuntari – toate par a fi fațetele aceluiași fenomen, efectele aceleași adeziuni la nimicul existențial. Masacrul terorist e o îmbrățișare a nimicului, adică, cum ne spune limba română, o pustiire, devastare, exterminare, măcelărire, desființare. Este o luptă împotriva a ceea ce este, animată de voința morbidă de a face prăpăd în jur. Teroristul nihilist e, la propriu, dușmanul fericirii care derivă din „a fi”, parafrazându-l pe Kundera. Pentru nihilistul activ, adeptul lui a nu fi, nu există fericire, ci doar satisfacție – cea care urmează unui carnagiu. 

 

    Sigur, civilizația occidentală însăși tinde, spun unii, către nihilism. Pasiunea grecilor pentru ființă pare să fi degenerat în atracția contemporană pentru neființă – deși grecii știau ceva despre neființă, cum ne spune Andrei Cornea în O istorie a neființei în filozofia greacă (Humanitas, 2010). Există mari gânditori nihiliști europeni: Nietzsche, Camus, Cioran, Sartre. Dar nihilismul terorismului traduce în practică războiul dintre a fi și a nu fi. În plus, agenții noilor radicalisme nu mai mor pentru o idee, ci pentru a-și face singuri dreptate, comițând fiecare câte un măcel menit să desființeze „reparator” ființele din jur. Ei devin tiranii lumii care există în jurul lor, cu ambițiile lor mărunte, cu nevrozele și frustrările lor pulsionale – cu setea lor de a nu fi...

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22