De același autor
Am ajuns și aici. Isprăvile coaliției de guvernământ care a declarat război total justiției și băncilor – în condițiile în care Lazăr și Isărescu încă rezistă –, indică un regres dramatic față de momentul când PSD-ALDE a preluat puterea de la Guvernul tehnocrat. S-ar zice că ne întoarcem undeva pe la începutul anilor 2000. Debusolarea economică a guvernanților, amatorismul lor financiar greu mascat de perdele populiste, isteria anti-Kovesi și anti-justiție independentă explică și reducerea accelerată a încrederii în capacitatea lor de a guverna țara altfel decât după manualele bunului iliberal duginist.
Și totuși nu trăim ca în atmosfera înghețată a epocii Iliescu-Năstase, chiar și pentru faptul că e atâta gălăgie în spațiul public. Protestele s-au extins molipsitor, de la #Rezistenți la magistrați, actori, profesori universitari, studenți și tineri. Gâlcevile se țin lanț, nu numai între PSD-ALDE și Opoziție, sau între Guvern și magistrați plus societatea civilă, ci și între „marea” Opoziție de fațadă, somnolentă și auto-suficientă a PNL și „mica” Opoziție gureșă și dinamică a USR, dublată acum de PLUS.
Iar Dragnea e totuși o caricatură a dictatorilor care au avut succes pe aici. Amenințările lui de birt sătesc sună totdeauna ridicol. Aparatul de stat ascultă în general de acest jupân, dar ecoul ieșirilor lui nervoase în stil cârciumăresc nu prea sperie pe nimeni. Retorica lui populistă, azi „vitaminizată”, mâine „aurită”, poimâine anti-masonică, e neconvingătoare și caraghioasă, fiind vizibil însăilată de consilieri din decupaje tăiate din discursul lui Orban, Trump, Putin, Erdogan și Salvini și interpretată cu un talent submediocru.
Ceea ce trăim acum, în epoca controlului fluid prin teorii ale conspirației, e ceva inedit. Dihania politică numită „iliberalism populist” nu seamănă nici cu ceaușismul, nici cu epoca Iliescu-Năstase. Succesul de care numitul iliberalism se bucură totuși la noi și aiurea e explicabil prin aceea că se bazează pe niște minciuni și clișee demagogice ce răspund așteptărilor unor majorități. Determinismul ce stă la baza explicațiilor conspiraționiste, care postulează un control și o planificare completă a acțiunilor omenești de către forțe oculte, omițând deliberat consecințele neintenționate, este atrăgător pentru cei care se simt perdanți într-o lume tot mai complexă. Dragnea e doar un impostor politic care speculează caricatural aceste așteptări aici, în România, alături de corifeii televiziunilor de casă ale partidului.
Dar asta nu înseamnă că autocrațiile populiste nu sunt periculoase. Minciunile propagandei conspiraționiste țes o lume paralelă, un tărâm etnocratic izolat unde curge lapte și miere. Or, această lume nu poate exista nicăieri în realitate. Vedem asta și în cazul Brexit-ului. Laptele și mierea campaniei naționaliste pentru „Leave” s-au transformat în kit-urile de supraviețuire în eventualitatea unui Brexit dur. Realitatea are prostul obicei să contrazică din când în când fără menajamente discursul liderilor populiști care derapează cu retorici paralele. Evident, și atunci se găsesc țapi ispășitori care preiau povara vinovăției: UE în cazul populiștilor „Brexiteers”, Soros și Juncker în Ungaria, Iohannis, companiile energetice și băncile în România. Regimurile mitoman-populiste și deterministe de azi nu lasă nimic neexplicat.
Dar aceste regimuri care țes plase explicative false și reducționiste în jurul unor realități complexe vor eșua probabil la un moment dat, din cauza utopiilor lor politice constitutive. Chiar dacă, deocamdată, sunt pe val – și vor mai rămâne astfel ceva timp. Inevitabil, minciunile lor vor deveni stridente la un moment dat. Euforia explicațiilor simplist-conspirative nu va ține loc de foame, de pildă dacă Brexit va conduce la escaladarea prețurilor și la izolarea agro-alimentară de Europa. România tot mai depopulată nu va mai putea susține ficțiunea propagandistică țesută de consilierii israelieni ai PSD, a mândriei de a fi român – chiar dacă Dăncilă și celelalte aparatciko-matroane din Guvern vor continua să poarte ii românești la festivități și PSD va exalta la fel de sforăitor virtuțile patriotice. Destinul tuturor utopiilor politice este să treacă prin toate ciclurile nașterii, vieții și morții unei iluzii. Iar dacă iluziile sunt periculoase, moartea lor – parafrazându-l pe Arthur Koestler – nu este nici măcar tristă.
