De același autor
Misterele postcomuniste continuă. În urmă cu șase luni, istoricii de la CNSAS Oana Demetriade, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, împreună cu Andrei Ursu și mai mulți membri marcanți ai societății civile îi adresau o scrisoare deschisă președintelui Iohannis în care susțineau că e oportun și legal ca SRI să transmită CNSAS o serie de dosare din arhiva fostei Securități, necesare circumscrierii crimelor împotriva umanității în cazurile Gheorghe Ursu (1985), Brașov (1987) și Revoluție (1989) – anchetele penale în cazurile Brașov și Revoluție fiind în curs. Președinția a încurajat demersul, iar d-l Eduard Hellvig, directorul SRI, a declarat că își dorește reformarea SRI și ruperea „legăturii nefaste“ cu trecutul comunist și, mai ales, a promis că SRI va preda la CNSAS dosarele solicitate. A urmat în noiembrie 2017 o cerere a Conducerii Colegiului CNSAS, în care erau solicitate punctual dosarele anchetei din noiembrie 1987 (Brașov), planurile de măsuri luate pentru reprimarea revoltei muncitorești și o serie de documente privitoare la Revoluția din 1989 și la cazul Gheorghe Ursu – era vorba de mii de dosare de cadre și de evidența electronică a DSS.
Urmarea a fost destul de stranie. SRI a trimis doar două dosare de cadre, iar în ce privește cazul Brașov, a făcut o selecție la care au avut acces cercetătorii Oana și Mihai Demetriade, care lucrează de peste 10 ani la arhivistica acestui caz. Toate dosarele selectate de SRI erau irelevante sau trimiteau la piste false. În februarie 2018, Andrei Ursu i-a adresat o întrebare d-lui Hellvig despre promisiunea sa de a facilita declasificarea și predarea dosarelor. Niciun răspuns. Are oare d-l Hellvig controlul asupra pârghiilor instituționale ce permit declasificarea dosarelor? Mai există oare dosarele relevante? În arhive sunt indicii clare că ele au existat la SRI... Atunci, de ce nu le predă SRI la CNSAS? Dacă au fost arse ilegal, cum s-a întâmplat la Berevoiești, distrugerea acestor documente e o faptă penală.
O posibilă justificare a reticenței SRI de a declasifica dosarele este „siguranța națională“. Dar ce siguranță națională ar fi afectată dacă procurorii ar obține mai multe probe despre anchetatorii Securității de la Brașov? Sau dacă ar avea acces la documente clasificate despre Revoluție? A cui „siguranță“ ar fi în joc? A torționarilor înșiși, evident. Sau a actorilor care au reprimat revolta din decembrie 1989 și au acționat în timpul mascaradei „teroriștilor străini“ – foarte probabil orchestrată de aceeași Securitate. Nu cumva e vorba de vechile instincte de conservare ale „sistemului“? Mascate, desigur, sub mitul prestigios al „apărării patriei“.
Un mare „apărător al patriei“ a fost generalul Iulian Vlad. Răposat între timp, fără a mai putea fi urmărit și învinuit penal în cazul Brașov, pentru că, vreme de decenii, SRI a apărat „siguranța națională“ și l-a pus la adăpost. Generalul Vlad nu mai poate răspunde pentru crimele sale decât în fața unui alt Judecător. Dar executanții săi în viață sunt protejați de sistemul pe care el l-a creat – desigur, pentru „siguranța națională“.
Deconstrucția „naționalului“ e o temă vastă. În esență, eul colectiv al partidului-stat supus Faraonului prezidențial, împreună cu Securitatea, reprezentau în regimul ceaușist „naționalul“. Care „național“ a fost reconstituit, în epoca Iliescu, în forme mai dispersate. Facțiunile din vechea Securitate s-au privatizat în anii ’90, unele dedicându-se afacerilor, altele parazitând Serviciile. Dar SRI a rămas o instituție conservatoare, tributară vechiului naționalism sub care a continuat să-și camufleze acțiunile ilegale. Și este îndoielnic că reformarea sa a mers până la o resemnificare a „naționalului“. Ar fi trist ca ambiguitățile ce au urmat promisiunilor d-lui Hellvig că instituția va preda dosarele să o confirme.