Franța și ascensiunea suveraniștilor

În 1946, după hecatomba celui de-Al Doilea Război Mondial, Winston Churchill anticipa vizionar, într-un discurs rostit în fața studenților Universității din Zürich, o Europă unită ce avea capacitatea să garanteze „pacea, siguranța și libertatea“ cetățenilor săi. Viziunea lui Churchill mergea curajos chiar mai departe, invitând la crearea unor State Unite ale Europei.

Astăzi, la peste 60 de ani de la Tratatul de la Roma (1957), asistăm la un reviriment al naționalismelor europene mai mult sau mai puțin sfidătoare și musculoase care i-ar da fiori marelui om de stat britanic. La fel de neliniștitor i s-ar părea probabil lui Churchill Brexit-ul, care reprezintă chiar eșecul țării sale de a rămâne solidară cu proiectul european, fiind alimentat la rândul său printr-o retorică eurofobă și naționalistă. Confuziile britanice referitoare la Brexit, care au generat o avalanșă de comentarii pe rețele sociale, sub hashtag-ul ≠BrexitMayHem, exprimă aceeași lipsă de leadership și de viziune de care britanicii au mai suferit în istorie, de pildă, înainte ca Churchill să se întoarcă în guvern, în perioada în care Hitler se pregătea să atace o Europă complezentă, condusă de lideri naivi.

În peisajul incert al Europei de azi, amenințate de noi „exit“-uri și diviziuni, dar și de provocări globale precum imigrația și efectele încălzirii globale, mesajul lui Emmanuel Macron către europeni este remarcabil tocmai prin îndrăzneala de a resuscita ceva din viziunea lui Churchill. Cu siguranță, conținutul acestui mesaj are și aspecte discutabile. De pildă, parcă îi vedem pe autocrații est-europeni de azi – Orbán, Kaczyński, Dragnea ș.a. – frecându-și mâinile fericiți la lectura propunerii președintelui Franței de a cenzura Internetul pentru a-i feri pe cetățeni de manipulare și intervenții străine asupra politicii interne. Această propunere se potrivește perfect cu narațiunea conspirativă conform căreia actori străini ca George Soros ar orchestra protestele societății civile. Sigur că această riscantă autorizare a cenzurii este un efect neintenționat al mesajului lui Macron. Dar, de obicei, orice propunere de cenzurare a libertății de exprimare poate favoriza proiectele unor autocrați care abia așteaptă pretexte pentru limitarea libertăților. Într-o Europă care ar aproba cenzurarea discursului de ură, tocmai autocrații naționaliști ce reprezintă nemesis-ul democrațiilor liberale europene ar putea avea un viitor luminos.

În plus, spre deosebire de Churchill în 1946, când ieșise victorios, alături de aliații americani, și când luciditatea și vizionarismul său se dovediseră salutare pentru Europa, Macron are în 2019 o problemă de ethos. Contestat și de stânga, și de dreapta, caricaturizat ca un Napoleon ratat, Macron poate fi cu greu credibil, de pildă, când vorbește despre protecția socială a tuturor cetățenilor europeni, când în Franța muncitorii sunt în stradă de luni de zile tocmai din cauza eșecului guvernului de a le asigura o protecție socială minimă.

Cu toate acestea, dincolo de carențele personale și politice ale lui Macron, provocarea centrală a mesajului său este aceea că Europa unită nu poate supraviețui dacă nu se reinventează și în lumina unor valori care se referă la viitor, nu numai la piața liberă și la dreptul la circulație. Este însă discutabilă, în momentul în care suveraniștii impun tiranii ale majorității în mai multe țări europene, începând cu Regatul Unit, perspectiva unei viitoare federații europene care să întărească și mai mult administrația europeană.

În același timp, riscul ca partide suveraniste, precum Fidesz, Lega și PSD, să formeze o viitoare familie europeană care să sfideze și submineze din interior valorile democratice europene nu e deloc neglijabil. Mesajul lui Macron ar trebui poate receptat în spiritul unei tentative de a preveni acest gen de cataclism politic în Uniunea Europeană, mai curând decât în cel triumfalist al proiectului „renașterii Europei“. Europa de azi nu mai este aceeași cu cea din perioada postbelică și provocările actuale sunt diferite. Pe de altă parte, democrația liberală europeană nu își poate garanta singură viabilitatea, putând fi mereu compromisă de tirania majorității, așa cum au intuit John Stuart Mill și Părinții Fondatori americani. Atunci când majoritățile votează demagogi ocupați cu subminarea separației puterilor, cum se întâmplă în mai multe țări din Europa de Est – evident, și în România –, riscurile de sinucidere a democrației sunt considerabile. Macron n-are, evident, autoritatea morală să fie un herald al „renașterii Europei“, dar semnalul său de alarmă împotriva confiscării Europei de către suveraniștii iliberali și împotriva unei sinucideri a democrațiilor europene merită să fie luat în serios. //