Foamea de normalitate a României dă speranță unei lumi tulburi

Cu doar o lună în urmă, părea că România era condamnată să intre într-o lungă și întunecată iarnă politică. Liviu Dragnea era noul voievod, stăpânul partidului său, înarmat cu o majoritate parlamentară. Opo­ziția era slabă și dis­per­sată, lipsită de putere pen­tru a stopa eforturile de a dizolva DNA. UE, deși asal­tată de propriile pro­bleme interne, a continuat să su­pravegheze sistemul de jus­tiție prin intermediul MCV. Dar, evident, lui Dragnea nu îi mai era frică de ni­mic. El a fost gata să mo­di­fice Codul Penal în scopul dezincriminării abuzului în serviciu dacă suma implicată era mai mică de 200.000 de lei. Mai mult, intenționa să forțeze o am­nistie de care ar fi beneficiat o mare par­te din elită.

Dar, înainte că aceste planuri să poată fi puse în aplicare, Drag­nea a trebuit să instaleze un nou guvern. Poziția de premier îi era intangibilă din cauza unei legi care interzicea ca persoanele con­dam­nate să dețină funcții în administrația pu­blică. Alegerea lui a fost Sevil Shhaideh, o protejată incoloră care reușise să ma­ne­vre­ze fondurile UE după vechile criterii ale PSD. Președintele Klaus Iohannis, arătând că destinul de a rămâne în istorie drept pro­pulsorul PSD nu îl interesa, a respins nominalizarea ei. Sorin Grindeanu, un per­sonaj din eșalonul doi al PSD, cu o bio­gra­fie mai convențională decât Shhaideh, a fost instalat la începutul anului. Dar capa­citatea președintelui de a împiedica rea­me­najarea statului de drept după agenda PSD părea slabă. La Londra era în plină des­fă­șurare o campanie mediatică bine pusă la punct pentru discreditarea eforturilor an­ticorupție. Românească la origine, aceasta a reușit să atragă editorialiști și con­sul­tanți ale căror articole arătau adesea un ni­vel jalnic și superficial de cunoștințe des­pre realitățile din România. Acasă, era pro­pagat un baraj nocturn de propagandă șo­vină pe cele mai populare televiziuni, care demonizau ONG-urile sponsorizate din afa­ră și companiile multinaționale pentru interferența în afacerile din România. Aceas­tă retorică suburbană a fost încu­ra­ja­tă de numeroase dintre notabilitățile PSD și avea să devină și mai proeminentă în tim­pul crizei care a izbucnit imediat ce omul de încredere al lui Dragnea, mi­nis­trul Florin Iordache, a început să lucreze pentru restaurația vechii ordini juridice.

Stăpânul partidului de guvernământ se afla în SUA atunci când criza s-a pus în mișcare. El încerca să intre în grațiile noii con­duceri politice de acolo. Prea multă aten­ție s-a acordat capacității sale de a ob­ține o întrevedere cu Michael Flynn, noul consilier pe probleme de securitate al pre­ședintelui Trump. În cazul în care Wa­shing­tonul ar deveni, pentru prima dată în 25 de ani, neglijent față de supra­ve­ghe­rea afacerilor din București, ar fi fost o lo­vi­tură mare a lui Dragnea. El nu avea cum să știe că, în săptămânile următoare, Flynn avea să moară politic și că propriile necrologuri erau pregătite chiar și în cer­cu­rile până nu de mult prietenoase.

Nu este clar dacă Dragnea și-a dat seama cât de mult s-ar putea deteriora lucrurile atunci când a aflat că Iohannis a apărut în mod neașteptat pe 18 ianuarie la ședința de guvern pentru a încerca să oprească adoptarea or­donanțelor de urgență des­tinate să dezincrimineze for­me răspândite de co­rup­ție și să proclame o am­nis­tie. Pentru prima dată, pre­ședintele și-a activat drep­tul de a prezida o ședință de cabinet, iar pe 23 ia­nua­rie, a anunțat că va folosi un alt atribut al său, acela de a convoca un referendum, pentru ca oa­menii să aibă un cuvânt de spus asupra planurilor coaliției de guvernământ pen­tru sistemul de justiție.

Deja protestele împotriva acțiunilor guver­nului aveau loc nu doar în București, ci și în alte orașe. Inevitabil, au apărut și spe­culații cu privire la natura protestelor (ci­ne sunt participanții) și de ce s-au răs­pân­dit atât de repede. Dar dimensiunea, frec­vența și caracterul larg dispersat al pro­tes­telor a făcut imposibil ca obișnuitele expli­cații conspiraționiste să prindă. Tinerii sub 35 de ani care se aflau pe străzi aveau pu­ține amintiri despre teroarea epocii co­mu­niste sau despre inutilitatea con­frun­tării cu sistemul neocomunist impus în România la începutul anilor 1990.

Cu siguranță, este greu de contestat un lu­cru - că acțiunile de stradă care au do­bândit în curând dimensiunile unei revol­te au fost generate de mișcarea deșănțată, cinică arătată de foamea de putere a PSD și de mediocritatea multora dintre cei ca­re împlineau ordinele date de Dragnea. PSD pare că a calculat greșit presupunând că, doar cu o participare de 40% la re­cen­tele alegeri, țara ar putea fi tratată ca fiind proprietatea sa privată, ca o democrație limitată, de tipul celor găsite în America La­tină în anii ‘50 sau o mare parte din Eu­ropa, cu un secol mai devreme.

În 2017, România urmează să se bucure de o rată de creștere economică de 4,4%. Aș­teptările crescute și maturizarea unui seg­ment din societate - modern, civic și ori­entat spre obiective (în niciun caz limitat la enclavele celor care lucrează pentru com­paniile străine) - au creat un nou com­petitor politic care, pentru prima dată în istoria democratică a României, și-a afir­mat răsunător dreptul de a fi auzit. Miș­ca­rea străzii a arătat disciplina și puterea de a lăsa spațiul public curat după unele din­tre cele mai mari marșuri, în ciuda efor­tu­rilor agenților provocatori de a-i păta ima­ginea. Sentimentul fatalității de a lupta îm­potriva unui partid-stat obișnuit necon­te­nit să își copleșească inamicii a dispărut în nopțile geroase, pe măsură ce tot mai mulți oameni se adunau în spațiile urbane ale țării. Ideea că acesta nu era doar un alt miting damnat în fața tăvălugului PSD s-a erodat, în timp ce evenimente mai apro­pia­te sau mai îndepărtate au lucrat în be­neficiul străzii.

Pe 20 ianuarie, Augustin Lazăr, procurorul ge­neral, declara despre acțiunile gu­ver­nu­lui: „cei care au iniţiat acest montaj, cu un paravan în faţa unui interes ocult, au subestimat IQ-ul românilor şi al presei de investigaţii, care imediat a arătat ade­văratele interese“. La scurt timp după ace­ea, CSM a avut o poziție unitară de opo­ziție față de ordonanțele de urgență ale gu­vernului. Chiar și Biserica Ortodoxă a vor­bit în mod oficial, distanțându-se de ac­țiunile guvernului.

Liviu Dragnea a apreciat greșit at­mosfera internă și din străinătate pe 22 ianuarie, când a susținut că președintele Iohannis a or­ches­trat protestele, împreună cu SRI, și că ar fi fost implicat în instigarea unei lo­vituri de stat. Dacă se aștepta ca o co­mu­ni­tate euro-atlantică divizată și in­tros­pec­tivă să ignore evenimentele din România, a făcut o eroare costisitoare. Cele mai im­portante voci ale Comisiei Europene au re­acționat prompt, cu ostilitate și îngri­jo­ra­re. Discursurile viitorilor titulari de la De­partamentul de Stat și Pentagon au fost de susținere a luptei anticorupție.

La scurt timp, jurnaliștii străini s-au în­tors la București, în număr, probabil, ne­maivăzut din 1991. Articolele lor nu des­criau obișnuita explozie de furie plină de com­pătimire de la marginea tristă a Eu­ro­pei, ci ceva cu totul nou – protestatari so­fis­ticați, pașnici și, deseori, plini de umor, care păreau să aibă atât elanul, cât și pu­te­rea de a fi eficienți. Dezamăgiții idealului eu­ropean din alte părți de pe continent s-ar putea să fi fost chiar încurajați de cre­dința evidentă în cauza unității europene ară­ta­tă de atât de mulți dintre români pe străzi.

În reportajele externe au fost trecute cu ve­derea unele aspecte incomode sau ex­plo­zive care se aflau la baza crizei. Unul din­tre ele a fost rolul omului de afaceri fugar și un influent lider al PSD, și anume Se­bas­tian Ghiță. (Televiziunea sa, RTV, nu a reu­șit să îi izoleze pe protestatari prin defăi­ma­re și calomnie.) Celălalt aspect a fost ro­lul SRI în lupta anticorupție. A fost ac­ti­vi­tatea sa desfășurată în tandem cu DNA in­fluențată uneori de o agendă politică sau eco­nomică specifică? La apogeul crizei, Alina Mungiu-Pippidi a fost în măsură să sugereze unui public vest-european că lu­crurile ar putea într-adevăr să stea așa. Pro­babil că PSD va folosi ONG-urile ușor de convins din România (deși, probabil, nu al ei), pentru a argumenta că nu există eroi în povestea anticorupție și că se im­pune o transparență bazată pe reguli.

După 5 februarie, când Grindeanu a anun­țat că ordonanțele au fost retrase, este de așteptat că PSD își va folosi rețelele sale clien­telare și abilitățile de organizare pen­tru a încerca să îndepărteze atenția sis­te­mului de justiție de înalta corupție. Par­ti­dul de guvernământ a devenit supus. A re­venit Rusiei să-și exprime furia față de Ro­mânia, printr-un avertisment belicos des­pre scutul anti-rachetă, când, probabil, ade­vărata sa nemulțumire era îndreptată împotriva protestatarilor care au oprit alu­necarea către o guvernare autoritară în propria sa vecinătate.

Ce urmează pentru mișcarea de protest? Se vorbește de un Consiliu de Acțiune, dar es­te foarte probabil ca acesta să fie un de­mers foarte greoi și o țintă pentru pro­pa­ganda neagră. Noi formațiuni sunt nece­sa­re, dar este mult mai bine dacă acestea evo­luează gradual și sunt legate de do­me­nii și politici publice specifice, unde schim­barea este necesară. Referendumul care ur­mează va fi un moment oportun de etalare a talentelor celor mai eficienți protestatari. Dar, în cazul în care aparatul PSD nu re­curge la boicot, se implică și câștigă, nu cred că este sfârșitul pentru mișcarea năs­cută din iarna protestelor.

România a trecut un prag la în­ceputul anilor 2017. Grupuri mici de indivizi bine poziționaţi nu–și mai pot bate joc și înșela restul țării cu impunitate. Li­mi­te­le decenței trebuie să fie respectate. Aș fi șocat să văd că PSD nu internalizează această lecție. Poate chiar și Dragnea în­suși, dacă își păstrează coroana PSD și, de­sigur, libertatea. El nu este nicidecum cel mai rău dintre liderii PSD care s-au aflat în ascensiune și au decăzut după 1989. De­si­gur, un partid care se grăbește să-și pe­depsească liderul care nu-i reprezintă in­teresele sale de bază are toate șansele să de­vină introspectiv și ranchiunos, cel pu­țin pentru o vreme.

Dar cineva ar trebui să reamintească coa­liției că are o țară de condus și că cifrele bu­­ne ale creșterii ascund o situație eco­no­mică fragilă. Iohannis, principalul bene­fi­ciar al acestei crize, cu siguranță, inten­țio­nează să sublinieze necesitatea unei guver­nări eficiente, a unei bune gospodăriri. Dacă un nou partid de opoziție apare din aceste vremuri tumultuoase, ar fi înțelept ca acesta să-și arate dorința de a fi un gos­po­dar bun - adică, să prezinte o ofertă eco­­nomică serioasă pentru oamenii de rând.

* Politologul Tom Gallagher a scris trei cărți despre România post-1989, inclusiv Furtul unui națiuni (Humanitas, 2005).

Traducere de OCTAVIAN MANEA