De același autor
Impunerea lui Becali de către Crin Antonescu este departe de gestul lui Caligula, care şi-a numit calul preferat senator, dar e, cu siguranţă, un gest menit să-i determine colegii de partid să renunţe a mai suspina după liberalismul soft al vremurilor de mult apuse.
Până vineri seară, cooptarea rapidă a lui Gigi Becali în sânul PNL a părut o lovitură de maestru din partea lui Crin Antonescu. Aceasta confirmă nivelul până la care a ajuns Partidul Naţional Liberal, care, dintr-o forţă moderată, urbană a clasei de mijloc, s-a transformat într-un partid semirural, provincial şi agresiv. Un mitocan exhibiţionist precum Gigi Becali, care „se vinde“ drept ţăranul isteţ ce a luat cu asalt capitalismul urban, este visul oricărui creator de imagine. Cel mai probabil, trecerea sa la liberalism are avantajul de a încuraja mase întregi de critici să se abţină de la vot, din dezgust: ce nevoie mai e de fraudă electorală, când cei care trebuie înşelaţi abdică, de bunăvoie, de la procesul electoral, de la bun început?
Mă îndoiesc că mulţi pesedişti pun sub semnul întrebării mişcarea lui Crin. Ea creşte şansele ca un nonconformist populist de tipul lui Dan Diaconescu, actualmente dincolo de orice reţea transpartinică, să poată fi cooptat dacă va fi nevoie de un exponent autentic al artei demagogiei.
De asemenea, impunerea lui Becali a fost o altă mişcare prin care un Crin Antonescu extrem de nesigur a putut să arate cine este şeful în partid. Sigur, este departe de gestul lui Caligula, care şi-a numit calul preferat senator, dar este, cu siguranţă, un gest menit să-i determine colegii de partid să renunţe a mai suspina după liberalismul soft şi decadent al vremurilor de mult apuse. Va umili Becali o susţinătoare aprigă a drepturilor femeii precum eurodeputatul liberal Renate Weber, amintind lumii, încă o dată, că „Dumnezeu a spus că un bărbat e un bărbat şi femeia curvă“? Dacă va fi aşa, îl va mulţumi pe Crin, căruia îi face plăcere să-şi vadă subalternii într-o permanentă stare de incertitudine legată de consolidarea unei poziţii sigure, în interiorul partidului.
Dar a fost prea mult pentru unii veterani liberali, care, în primă instanţă, au îndrăznit să susţină cu tărie, în faţa lui Crin, faptul că includerea lui Becali în partid ar trebui făcută cu girul întregii alianţe USL; astfel încât niciuna dintre părţi să nu se compromită în eventualitatea în care Becali face vreo declaraţie scandaloasă, care să se dovedească prea experimentală chiar şi pentru perioada de pionierat a politicii româneşti. Vineri, însă, conflictul a escaladat, după ce Vlad Moisescu, omul din partid care aducea cele mai multe voturi, a fost epurat. Împreună cu Moisescu, Andrei Chiliman şi Ludovic Orban au ţinut o conferinţă de presă în care şi-au acuzat liderul de „becalizarea“ PNL şi de adoptarea unui stil de a conduce demn de Băsescu însuşi.
Rămâne de văzut dacă acest denunţ la adresa lui Antonescu va găsi şi alţi susţinători. E posibil ca unii dintre liberalii mai cerebrali, ca Tăriceanu sau Vosganian, să regrete astăzi că nu au reuşit să se opună ascensiunii lui Antonescu, în 2009. Dar, probabil, ei sunt „dornici să rănească şi totuşi temători să lovească“. (Alexander Pope). Crin este tipul de şofer nesăbuit gata oricând să-şi pună viaţa lui şi pe cea a pasagerilor în pericol, dacă cineva îndrăzneşte să-i pună la îndoială stilul haotic de a şofa.
Evident că el vede ideea de partid cu o viaţă a sa proprie ca pe o subversiune scandaloasă; o aşază alături de alte erezii, printre care separarea puterilor în stat sau monitorizarea independentă a averii elitei politice. Aflându-mă la expoziţia cu tema Mitul Naţional: contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830-1930), la Muzeul Naţional de Artă al României, atenţia mi-a fost atrasă de unele dintre tablourile sângeroase despre ascensiunea şi decăderea lui Mihai Viteazul, care m-au dus cu gândul la vremurile actuale. Cel în care secuii depun la picioarele lui Mihai capul unui rival din familia Bathory este mai mult decât sugestiv.
Acum, încă o dată, politica se întoarce la luptele preistorice interne, care presupun schimburi de alianţe între nobili şi parveniţi, laolaltă. Lui Crin i se pare firesc să ofere poziţii de top unor oameni de afaceri duri şi avuţi, precum Gigi Becali şi Sorin Roşca Stănescu, în schimbul eliminării ameninţării pe care o reprezintă ARD sau Partidul Poporului al lui Diaconescu. Alegerile nu mai sunt ieftine şi au devenit mult mai dure decât erau odinioară.
Dacă membrii cu state vechi se simt debusolaţi de soarta care s-a abătut asupra partidului, încă de pe vremea când Tăriceanu l-a lăsat să-i scape din mână, iar votanţii liberali autentici vor da bir cu fugiţii, dezgustaţi de desfrâul care domneşte astăzi în interiorul PNL, de ce ar trebui Crin să fie nemulţumit? El se află într-o misiune de distrugere, cu scopul de a readuce politica la un nivel crud şi primitiv, indiferent dacă UE are sau nu ceva de spus pe această temă. Chiar dacă experimentul eşuează şi România va deveni un tărâm al nimănui, de cenuşă şi carne fumegândă, atâta timp cât el şi anturajul pe care se bazează vor rezista, lumea va fi în siguranţă. În prezent, Siria este un exemplu al destinului groaznic ce se poate abate asupra unei naţii, atunci când regimul tiranic aduce oamenii dincolo de limita suportabilităţii. Însă, pentru Crin, principala lecţie a Siriei este aceea că Assad tatăl a sfârşit în patul său, după 30 de ani la conducerea ţării, iar Assad fiul rămâne la loc sigur, în propriul palat, în timp ce, pretutindeni în jur, ţara arde.
Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU