De același autor
Un britanic poate fi ușor confuz de „limbajul dublu“ folosit de voci importante din cadrul Uniunii Europene. Pe de o parte, insula noastră este bombardată cu „scrisori de dragoste“ care pledează să regândim și să inversăm decizia noastră de a ieși din UE. Pe de altă parte, avem obișnuitele amenințări transmise de la Bruxelles: funcționarii de rang înalt amenință că terorismul se va întoarce în Irlanda britanică, că nu vom mai primi informații despre jihadiști, că medicamente vitale vor fi oprite, că importul mașinilor germane și al vinurilor franțuzești va înceta și că vom avea nevoie de vize și bani pentru a călători în Europa.
Cel puțin acest strigăt de alarmă despre populismul necontrolat, semnat de nume mari ale comunitații literare și științifice, nu se ocupă de atmosfera din Marea Britanie, deși trauma Brexit-ului a fost pretextul probabil pentru a fi redactat la acest moment.
Mai mult, insula noastră nu este un teren fertil pentru populism. „Dezastruoșii“, „primitivii“ și „nebunii“ avocați ai Brexit-ului aparțin, în principal, celor două principale partide istorice de stânga și de dreapta. Nu există un echivalent britanic al Vestelor Galbene, Ligii, AfD sau Vox (din moment ce UKIP a dispărut). Cei care vor să inverseze Brexit-ul la nivelul elitelor corporatiste țin discursuri pline de emfază, chiar delirante (de un entuziasm extrem), iar zvârcolirile lor sunt cu fidelitate reflectate în media continentală. Dar nu există tulburări pe străzi și, ciudat, economia încă înflorește. Șomajul este la cel mai scăzut nivel din 1973, salariile cresc, investițiile în ultimele 12 luni le-au depășit pe cele din Franța, Germania sau Japonia.
Este curios cum minți intelectuale de primă mână arată atât de puțină imaginație în manifestul lor alarmist. Ei eșuează să vadă posibilitatea ca valul populist din Europa să se dovedească un exercițiu de distrugere creativă. Desigur, este posibil ca un de Gaulle să iasă din protestele Vestelor Galbene (cineva la fel de obscur ca și generalul din 1940), dar care are „o anumită viziune pentru Europa“, și care astăzi este complet absentă la nivelul clerului ideologic care domnește în centrele de putere ale UE.
Scrisoarea trimite cu delicatețe la „erorile și actele ocazionale de lașitate“ de la vârful UE. Dar nu vede că actuala criză este în mare măsură autoprovocată, provenind dintr-un proiect deturnat cu rapiditate spre megalomanie, fiind capturat de un cler ideologic. Bernard-Henri Levy scrie cu îndrăzneală despre țările anglo-saxone, care odinioară au avut un aport decisiv în salvarea Europei de la dezastru și care acum abandonează continentul.
Niciunul dintre înțelepți nu se întreabă despre declinul (contracția) statului democratic în UE, pe măsură ce a fost capturată de interese manageriale, lobby-uri corporatiste și grupuri de presiune de stânga. Moneda găunoasă aruncată peste un continent indecis în 1999 și care a devastat o mare parte a Europei de Sud este trecută în tăcere.
Un eșec de reglementare este pe cale să decimeze industria auto din Germania. „Cruciada verde“ menită să reînvie o dimensiune benignă și virtuoasă a proiectului european s-a prăbușit. Germania este acum încălzită și luminată de cărbunele murdar din centrale electrice poluante.
În schimb, ei reacționează alarmist la apariția mișcărilor care, cu siguranță, au caracteristicile lor dezagreabile, dar care sunt pe val deoarece își arată disponibilitatea de a se confrunta cu problemele care distrug Europa din interior. Acestea sunt problemele care distrug burghezia în Italia și Grecia și îi descurajează pe tineri să întemeieze o familie și să-și planifice viitorul, totul datorită unei ordini economice care are rolul de a proteja interesele marilor actori economici. În momentul de față, semnalele arată că partidele populiste nu vor desființarea UE, ci să o orienteze într-o direcție diferită care să răspundă muncitorilor, cetățenilor puternic impozitați aflați la marginea unei vieți decente, tinerilor și cetățenilor obosiți de experimentele și de dislocările nesfârșite.
Dacă semnatarii scrisorii ar fi consecvenți, ar admite că există și un populism al elitei, așa cum există și unul grassroot (la firul ierbii). Macron și Merkel, în dorința lor de a construi o armată europeană atunci când cheltuiesc atât de puțin pe apărare sau când cochetează cu ideea unui nou imperiu franco-german, sunt la fel de demagogi precum Viktor Orbán sau Matteo Salvini, ale căror ambiții sunt prozaice prin comparație.
Sunt denunțate impulsurile periculoase ale maselor (canaille), dar nu se spune nimic despre revenirea unora dintre cele mai grave trăsături ale politicii de putere de la începutul secolului XX. Sunt emise tot felul de amenințări despre o eventuală blocadă fizică asupra Marii Britanii, care amintesc despre tipul de intimidare practicat de Mussolini și pe care, în timpurile noastre, Putin îl exercită împotriva vecinilor mai mici. Totul ar avea sens, dacă Marea Britanie plănuia să impună bariere tarifare la importul autoturismelor germane, dar statul membru care pleacă din UE vrea să păstreze fluxul comercial (un comerț spre beneficiul covârșitor al puterilor majore ale UE).
Totuși, aspectul cel mai uimitor, pe care Levy și ceilalți îl ignoră complet ține de disponibilitatea cu care UE este gata să-și distrugă propria reputație de proiect european de pace. UE a reînviat o dispută irlandeză latentă și a folosit-o pentru a încerca să împiedice plecarea în condiții rezonabile a Marii Britanii din Uniune.
Este o mișcare ticăloasă, comparabilă cu modul în care Hitler i-a mobilizat pe germanii din Sudeți pentru a distruge Cehoslovacia. Scopul este acela de a împiedica Marea Britanie să părăsească uniunea vamală, insistând că Bruxellesul ar trebui să-și poată exercita suveranitatea economică asupra Irlandei de Nord, dacă se întâmplă acest lucru. Guvernul irlandez s-a oferit în mod stupid Uniunii Europene ca instrument de șantaj împotriva Marii Britanii. Pacea s-a făcut în nordul Irlandei prin acordul de la Belfast (1998). Rolul pe care UE l-a jucat a fost zero, iar acordul preciza clar că Marea Britanie păstrează suveranitatea asupra teritoriului.
La frontierele estice ale UE există numeroase „zone fierbinți“ teritoriale similare Irlandei de Nord, unde suveranitatea este contestată sau este neclară. Oare s-a gândit Bruxellesul la cutia Pandorei pe care o deschide prin turnarea de gaz peste focul conflictului din Irlanda? Și oare nimeni dintre cei de la Tallinn, Vilnius sau Riga, care călătoresc în mod regulat la Bruxelles, nu a simțit nevoia de a-i avertiza pe eurocrați să nu se joace cu focul la extremitățile Europei Occidentale, deoarece statele lor vor arde în infern dacă UE readuce la modă iredentismul în Europa secolului XXI?
Această scrisoare lacrimogenă are menirea de a proteja jalnica avangardă a birocraților și a intereselor prădătoare care au jefuit Europa de identitatea sa și au distrus perspectivele de redresare economică, de penalizarea în alegerile pentru Parlamentul de la Strasbourg. Levy și colegii săi intelectuali ar fi trebuit să laude moderația majorității europenilor care sunt tot mai puțin îndrăgostiți de ideea unei „uniuni tot mai strânse“. Aceștia au încredere în urna de vot pentru a evita ca identitatea lor să fie ștearsă de către anarhiștii elitei care au transformat un exemplu de cooperare funcțională într-un coșmar ideologic european.
Traducere de OCTAVIAN MANEA
