Vrem fotbal!

Grecia e campioana europeana. Unde e insa fotbalul noii campioane? In arta de a spune nu? Asta nu e arta, ci tehnica de rezistenta la interogatorii. Refuzul incapatanat poate aduce victoria. Cu o conditie. Adversarul nu trebuie sa foloseasca aceleasi arme. Negatia cruda va iesi mereu invingatoare impotriva celor ce nu mai stiu sa nege pentru ca au uitat si, relaxandu-se, devin complici, complicati si vulnerabili. Drumul grecilor spre titlul european e plin de cadavrele celor ce au uitat, de mult, sa mai faca din fotbal un joc nemilos si au invatat, in schimb, sa lucreze la un spectacol in care decid criterii nonviolente: rafinament, surpriza, varietate. Estetica, in sensul vechi si primitor al cuvantului. Competitie, fotbal, arta, orice lupta de valori in care adversarii respecta o regula fundamentala: dreptul egal la joc si la expresie. Aceasta intelegere tacita - cucerire, nu sclifoseala - ii face pe atleti sa nu isi puna piedica, pe fotbalisti sa joace din placere si, pana de curand, pe pictori sa invete mai intai desenul. Atata vreme cat aceasta intelegere a fost acceptata, competitiile au curs, croind ierarhii si clasici. Fotbalul european s-a ales cu o istorie si un stil. Dupa finala de pe Estadio da Luz, frumusetea savanta a fotbalului european zace tandari in fata cuceritorului: Grecia, echipa care a smuls fotbalul din intelegerea care ii dadea sens. Victoria acestei echipe, care a inceput turneul cu cota de pariu 1-100, nu e o surpriza, ci un soc brutal care pune intrebari grave despre sanatatea si calitatea fotbalului. Incotro merge jocul pe care l-am crezut definitiv si desavarsit in alcatuirea lui de pana in 4 iulie 2004? Si cine il va mosteni?

Complotul Panzeriadis

Grecia a jucat 6 meciuri la Euro 2004 si le-a pierdut pe toate. O data, o singura data, grecii au incercat sa joace deschis si au fost aproape scosi din turneu de Rusia, prima dintre echipele eliminate in grupe si, prin urmare, cea mai slaba participanta la Euro 2004. In celelalte 5 meciuri, grecii au castigat fara sa fi invins. Rand pe rand, contra Portugaliei, Spaniei, Frantei, Cehiei si, din nou, Portugaliei, grecii au refuzat jocul. Ei au impus in teren o regula primitiva si devastatoare: interdictia. Grecii au gasit, pur si simplu, antidotul la fotbal. Nimeni nu a avut voie sa joace fotbal in prezenta acestei echipe dresate de gandirea sumbra si exacta a lui Rehagel. Schema e simpla: o linie de 4 in apararea imediata, cu Dellas, un stoper puternic si tehnic, in rol de coordonator. In fata acestei linii, 5 oameni care aglomereaza si alearga intre linia de 16 metri si centrul terenului. Doar Charisteas a primit dispensa partiala si a putut sa joace varf izolat, sprijinit de aparitiile pe flancuri ale lui Seitaridis sau de avansul prin centru al lui Karagunis. Cu 10 jucatori la dispozitie in aparare, Rehagel si-a ales in fiecare meci 2-3 victime de prestigiu dintre adversari. Ei au fost selectati, adica, pentru un marcaj de anihilare si de fiecare data acest soi de lunetism a facut ravagii. Lista de scalpuri e ilustra: Raul, Henry, Baros, Figo, Ronaldo. Defensiva pana la dogmatism si exterminatoare de personalitati, Grecia ar putea fi confundata cu Inter-ul lui Helenio Herrera. Ar fi o greseala. Chiar si sub dictatura lui Herrera, italienii au ramas maestrii unui fotbal de mare nivel tehnic. Grecii lui Rehagel sunt altceva. O echipa care distruge spiritul jocului si construieste un singur lucru: o stare de incertitudine si frustrare care blocheaza adversarul si il conduce, hipnotizat, spre momentul fatal - un corner, o minge aruncata sus, o contra simpla si exacta. Grecii sunt mai intai victoria unei contestatii cinice si abia apoi o echipa de fotbal care are ceva pozitiv de spus (Dellas, Seitaridis, Karagunis, Zagorakis sunt probabil fotbalisti mult mai dotati decat s-a putut intelege din rarele paranteze ale complotului urzit de Rehagel-Panzeriadis). Insa violenta proletara a grecilor in fata normelor artistice in vigoare ale fotbalului european nu explica tot. Catastrofa nu ar fi fost posibila fara cooperarea obosita, vesela si sinucigasa a marilor echipe ale traditiei clasice europene.

China - campioana europeana

Nimeni nu a reusit sa dea un verdict credibil. Sigur, campionatele englez, spaniol si italian sunt, azi, cele mai puternice si mai bogate sisteme de produs fotbal ale lumii. Euro 2004 se joaca in fiecare an in Premiership, in Primera Liga si in Serie A. Dar asta nu ne spune decat ca nationalele selectate din interiorul acestor mari fluxuri de productie au o problema de motivatie. Fotbalul englez se joaca la Chelsea, Manchester United si Arsenal, nu in vacanta din Portugalia, sub indrumarea muta a unui suedez importat pentru ca e cuminte si gri. Inainte de a deveni victima sistemului promotional care a facut din el supraom si apoi albie de tabloide, David Beckham a declarat, de pilda, ca nu vede cum anume ar putea Anglia castiga un meci cu Manchester United. Ipoteza deplasarii fotbalului occidental spre corporatismul de club explica mult, dar nu explica esecul Cehiei, cea mai dotata echipa la Euro 2004. Am vazut cateva meciuri superbe la Euro 2004 si nici unul ca Olanda-Cehia. In rest, am vazut, inflorind, nivelarea. Multe echipe asemanatoare, jucand un fotbal asemanator in meciuri interminabile (sau terminabile doar la penaltiuri). Ipoteza urmatoare: fotbalul in oglinda care a dat stilul acestor Europene e rezultatul unui anume gen foarte riscant de progres. Nu echipele mari au inceput sa joace mai prost, ci echipele mici au inceput sa joace mai bine. Sa nu uitam Letonia. Iar forta in crestere a echipelor mici e, poate, rezultatul a ceea ce numim, pentru economie si politica, globalizare. Fotbalul se raspandeste din nou, dar se raspandeste altfel decat acum 100 de ani, cand triburile mici si mari invatau ca mingea trebuie bagata in poarta, nu furata si dusa acasa.

Noua raspandire a fotbalului e globalizarea unui anume nivel de joc, iar de acest lucru sunt "vinovati", culmea!, faraonii. Ei, campionatele lor pline de jucatori importati din tari mici si televiziunea lor care exporta 10-20-100! de meciuri pe saptamana, au propagat, cam de 10 ani incoace, modelul. Tarile mici nu au facut decat sa imite, sa absoarba si, in cele din urma, sa se ridice la cota teoretica fara de care ambitia pura e egala cu opinteala. De aici excesul de teorie (negativa) din jocul grecilor. Rehagel stia, probabil de la bun inceput, ca fotbalul grec nu e suficient si ca nu poate reusi decat pe baza unei lovituri teoretice. O revolutie aproape suta la suta negativa, dar declansata acolo unde doare: in inima sistemului de convingeri si obisnuinte ale sistemului de joc european. Un sistem pe care Rehagel il cunoaste pe de rost. Fara difuziunea de idei si modele pe care a adus-o internationalizarea, Grecia ar fi ramas o echipa balcanica fara sanse la titlul balcanic. Liberalizarea pietei europene a fotbalului a facut exact ce a facut si face in continuare liberalizarea comertului: a permis aparitia in zone exotice a produselor care imita produsul clasic si il bat apoi la el acasa, pentru ca sunt mai ieftine si mai multe. Rehagel a lucrat in Grecia pe o piata cu costuri mici si cu o forta de munca animata de o "foame" de afirmare absenta pe pietele mari. China? Nu. Grecia. Deosebirea e, insa, aproape nula.

Nobel Antisociologic

Desi fara glorie si estetica, Grecia a fortat un test pe care fotbalul european trebuia sa il traiasca, mai devreme sau mai tarziu. Grecia a fost o echipa dezagreabila sau, mai bine zis, echipa care a intrupat perfect aversiunea noastra fata de tot ce s-ar putea intampla, intr-o zi rea, cu obisnuintele noastre statice. Grecia a fost detectorul de minciuni cazut brusc pe masa cea mare si sculptata a fotbalului european. Testul a gasit multe echipe plicitisite, nepregatite sau pur si simplu amnezice. Scuze exista, dar sunt inutile. Avertismentele n-au lipsit. Cupa Mondiala 2002 a adus in semifinale Turcia si Coreea de Sud (cu tot cu arbitrii ei vecini si prieteni). Finala Ligii Campionilor a fost, acum 2 luni, o mostra a noului fotbal egalitar, cu FC Porto, defensiva si resentimentara, in rol de solist. Fotbalul se deplaseaza spre o structura care nu asteapta confirmarea valorilor vechi. Tocmai aici intalnim insa marea problema. Aceasta mutatie poate primi toate aprobarile sociologilor, fara a rezolva insa chestiunea fotbalului propriu-zis. Ce ne asteapta mai departe? Un joc menit sa il confirme pe Marx sau, pur si simplu, un joc? O comedie cu premii pentru negatie si nadejdea in viitoarea forma de cruzime? Mai bine aduceti inapoi fotbalul. Si promiteti un Nobel pentru Antisociologie vizionarului care il va restitui artistilor. Vrem fotbal!