2018 = 1918 - 100

Mai sînt trei ani dar putem face liniștiți bilanțul. În 2018, vom constata că 1918 a căzut exact acum 100 de ani. Și atît.

Socoteala se complică doar dacă lăsăm în pace artimetica festivă. Într-un anume fel grăbit de săbăticii naționale care au culminat cu oroarea de la Colectiv, socoteala se întoarce împotriva noastră și spune că 2018 = 1918 - 100. Nu e un calcul de negăsit în incomparabilul nostru sistem de învățămînt dar aberația vine din altă parte: din încetarea curgerii istorice. Această stare de repaos general înrădăcinat promite un singur lucru: catastrofa de la Colectiv nu va fi ultima. Vor fi și altele. Timpurile o permit şi totul o cere. Pe cît se poate crede, sistemul și oamenii cu care ne pregătim să aniversăm un secol de stat modern vor fi, împreună şi unii împotriva altora, martorii unei lungi şi dureroase destrămări.

Ca întotdeauna mare consumatoare de istorie, ironia pîndește la ambele capete ale ultimei sute de ani. La fel ca în 1918, avem o problemă de unificare. Nu atît unificarea național-lingvistică de care fac atîta caz pășunismele literare ci unificarea de civilizație. Decalajul de conduită și dezvoltare care desparte Transilvania de zonele de Sud și de Est s-a adîncit într-atît încît riscă să devină ruptură. În fond, Transilvania n-a fost niciodată parte a Orientului nostru muntenesc și moldovenesc. Numai sub comuniști a fost Transilvania adusă în Est dar deplasarea nu a reușit să distrugă  fundația. Esența orientală a Sudului și a Estului a fost fortificată de comunism și de încă 25 de ani de anarhie administrativă și mentală aşa zis democratică. Azi, ea e nu doar diferită ci radical diferită, nu doar influentă ci dominantă. Asta sugerează că vom sărbători Marea Unire cu o povară enormă în spate. Operația s-a soldat cu adîncirea faliei. Integrarea națională presupune în continuare doar forme etnice, lingvistice și folclorice. Sistemul național a petrecut ultima sută de ani traversînd grozăvii și mizerii impuse de propria populație organizată în instituţii slabe. Un eveniment de abjecția și cruzimea nenorocirii de la clubul Colectiv nu e, de fapt, altceva decît o probă de sistem.

Tinerii incinerați în clubul Colectiv sînt întruparea sinistră a unei direcţii fără de direcţie. Asta e revoltător şi uşor de spus. Dar adevăratul scandal nu e local ci istoric iar expresia lui cea mai nimerită trebuie căutată într-un clişeu: tinerii de la Colectiv sînt o pierdere. Nu există nimic mai profund şi mai adevărat decît această formulă banală. O pierdere. Dar nu o pierdere neaşteptată sau izolată ci încă o pierdere, într-un şir de tragedii, amnezii şi ipocrizii care dau o retrogradare colectivă. Un sindrom naţional de diminuare.

În fond, România pierde fără întrerupere societate, instituţii și persoane individuale. În ultima sută de ani a făcut-o cu o acceleraţie nebună. Pe de o parte, prin strămutarea care aduce dispariția treptată dintre graniţele României a milioane de oameni plecați la muncă în Occident. Locul de acasă rămîne gol și se lărgește. Pe de altă parte, prin abandon intern și degradare rapidă. Mediile sătești și sub-urbane care se întind, rareori întrerupte, de la Turnu Severin la Constanța și de la Călăraşi la Iași sînt deșertificate uman. Abandonul e nedeclarat și total. Fără infrastructură, fără nici o șansă serioasă la educație, fixați în venituri mizere, milioane de oameni sînt măcinați de un ciclu existențial nemilos: îndobitocire, sărăcie, beție. Pierderea prin degenerare individuală nu e mai puțin însemnată în mediile urbane unde un sistem de educație complet răsturnat își face de cap şi produce derută. Sute de mii de tineri eșuează în superficial și escapism. Cei mai orientați se lipesc de sistemul politico-administrativ pe care îl parazitează masiv. O bună parte se retrag din viața publică înainte să fi făcut primul pas.

Instituțiile de care care facem atîta caz asigură golul de structură pe care stă  sindromul național de diminuare. Biserica Ortodoxă n-are egal în materie. Ea se reduce, practic, la pompă, cler și nevoile lui. Lăcomia stridentă se îmbină cu o ignoranță exasperantă, adesea vecină cu obscurantismul. Fără curaj și chemare, Biserica lucrează cu adevărat doar la răspîndirea și adîncirea confuziei între cler și credință. Spiritualitatea e mereu un citat arhaic din care enoriaşii reţin datoria supunerii smerite.

Pînă de curînd, armata era într-o situație foarte asemănătoare. Admiterea în NATO a impus o undă de modernizare dar esența nu s-a schimbat. O armată în care numărul generalilor va depăşi curînd trupa nu are cum să dea consistență instituţională sau să oprească declinul vieții sociale.

Politica e într-o situaţie perversă. E, simultan, vinovăție și alibi. E un joc decăzut dar şi mană cerească pentru oricine vrea să-şi confirme, dinafară, superioritatea. Rezultatul e o confuzie perfectă în care o politică joasă a produs o anti-politică ţanţoşă. De aici miturile cu care lucrează nepermis de multă lume calificată. Înainte de toate, refrenul după care „toţi sînt la fel”. Nu, nu sînt. Dacă erau, în ultimii 15 ani, i-am fi avut Preşedinţi pe Năstase, Vadim şi Ponta.

Începînd cu rîndurile de de mai sus, e prea multă vorbăraie în jur. Ultima sută de ani se încheie cu un potop de palavre, o scădere dramatică de gabarit şi un măcel oribil de lumea a treia într-o capitală de stat membru UE. De-am reuşi să facem, în sfîrşit, ceva serios, sincer şi durabil! De-am reuşi, în sfîrşit, să ne fie ruşine de noi! Atunci, da, ar fi o speranţă.