De același autor
Cel mai clar lucru într-o situație clară e exact ce nu se înțelege prea bine. Nu e, de pildă, greu de observat că Guvernul Tudose e un executiv provincial, prost pregătit, compromis din naștere și cu totul trecător. Asta e clar. Ce e și mai clar, dar nu se înțelege prea bine e că Guvernul Tudose nu suferă din pură întâmplare de atâtea boli paralele. Guvernul Tudose nu e, adică, un caz accidental de pesedism întunecat sau numărul cel mai mic, extras de o mână ghinionistă dintr-o urnă cu numere sub doi. Performanțele haotice ale echipei Tudose pot fi ușor trecute prin insultă groasă sau bășcălie superioară. Însă, în felul lui nevăzut și masiv, Guvernul Tudose e un eveniment grav. Un semnal istoric major care își folosește personajele pentru a vorbi despre un sfârșit de epocă. Așadar, cine vrea să vadă doar caricatura ratează gravura. Cu Tudose și, mai larg, cu îndârjita clocitoare de guverne-rebut butonată de Liviu Dragnea, am pășit ireversibil în faliment. Dar, înaintea argumentelor care sprijină această afirmație grozavă, să numărăm fisurile vizibile ale guvernării Tudose.
Mai întâi, imaterialitatea. La drept vorbind, inexistența. Guvernul Tudose a preluat, aproape inert, un program la care a renunțat cu aceeași indiferență dogmatică. Ghilotina fiscală anunțată în versetele programului PSD a fost redusă rapid la funcția unei unghiere uitate în sertar. Impozitul pe cifra de afaceri a îngrozit companiile mari și a răcorit cine știe câți alegători însetați de justiție anticapitalistă, dar a dispărut imediat după vernisaj. Taxa de solidaritate nu se știe cu cine și cu oricine stabilește PSD a fost retrasă înainte ca guvernul să încropească prima minciună umanitară. Noua cifră de salarizare minimă e și va fi recalculată până la dezintegrare. Singurele decizii ferme ale Guvernului Tudose sunt deciziile care anulează sau amână deciziile anterioare ale administrației PSD.
În parte, explicația acestui vifor autodestructiv e de găsit în vizita jenantă a prim-ministrului Tudose la Bruxelles și, după câte se pare, în muțenia tâmpă din timpul scenetelor de la Comisia Europeană. Prim-ministrul și-a redobândit darul vorbirii abia la ieșire și numai pentru a anunța că inițiativele fiscal-financiare PSD au leșinat în timpul convorbirilor. Tunsoarea aplicată la Bruxelles e igienică și utilă, dar numai până la un punct. Da, vandalismul economico-financiar a fost curmat. Însă apariția prim-ministrului Tudose la Bruxelles a surprins Guvernul României în cea mai degenerată formulă de existență instituțional-politică posibilă. România, mereu posibila putere regională din Est, a lăsat impresia unei entități de rang administrativ și executiv inferior. Prim-ministrul român nu a adus cu el nimic utilizabil, ci a făcut figura unui curier stângaci care transmite examinatorilor o colecție de tembelisme și e trimis acasă, cu temele corectate. Scăderea de statură politică a României nu avea cum să treacă neobservată la Bruxelles.
Putem chibița moralizator în jurul acestor date deprimante, dar numai pentru a rămâne pe loc, îngroșând o literatură care blestemă, justificat și circular, impostori și panarame pesediste. Cine vrea să priceapă mai mult ar trebui să facă un pas în spate, atât cât să cuprindă imaginea generală a maidanului. Și auzul poate ajuta. Iată, de pildă, una dintre remarcile prim-ministrului Tudose, imediat după încheierea umilinței de la Bruxelles: „Să încercăm să fim mândri că suntem români și să ne manifestăm ca atare“. Trecând (cu șenila) peste dislexia enunțului, rămân două observații de făcut.
E vorba, mai întâi, de veștejirea clișeului care convoacă mândria națională la luptă cu vitregia străină. Până la urmă, a fi român mândru nu înseamnă nici să vorbești prost românește, nici să aperi decizii stupide. Sentimentul național e, de regulă, foarte inflamabil, dar prestația năucă a prim-ministrului nu poate genera cea mai mică scânteie.
Însă referința aparent deplasată a prim-ministrului la românism conține un grăunte de adevăr dificil și greu acceptabil. Și anume: slăbirea catastrofală a capacității de guvernare, așa cum e ea ilustrată de echipa Tudose, nu e un accident. E parte logică și inevitabilă a slăbirii catastrofale de sistem, la nivel național. Erupția ineptă a Guvernului Tudose e rezultatul acelei serii neîntrerupte de refuzuri și trucaje pe care o numim politicos și cu pretenții de demnitate traiectoria postcomunistă a României. În fond, PSD a fost adus la putere de un cocteil de exasperări naționale. Obosit și iritat, electoratul PSD a votat, pe bună dreptate, o soluție simplificată, cu speranța unei guvernări socialiste, stângiste, protectoare, dar, în sfârșit, clară și coerentă. Electoratul din afara cercului PSD a refuzat votul sau și l-a împrăștiat, acuzând, de fapt, aceeași situație: lipsa de certitudini politice.
Mihai Tudose, prim-ministru, e emisarul unei acumulări în faliment. O încununare florală și maladivă a trecutului, adică a experienței colective de non- și dez-educare pe care am parcurs-o în 28 de ani. Verigă cu verigă, lanțul care dă continuitatea profesională, cunoașterea și capacitatea de a conduce a slăbit, până la dezmembrarea de astăzi. Paradoxal, cine nu își cunoaște trecutul îl recunoaște imediat. În clipa în care devine prezent. //
