Cine nu își cunoaște trecutul îl recunoaște mai bine

Cel mai clar lucru într-o situație clară e exact ce nu se înțelege prea bine. Nu e, de pildă, greu de observat că Guvernul Tudose e un executiv provincial, prost pregătit, compromis din naștere și cu totul tre­că­tor. Asta e clar. Ce e și mai clar, dar nu se înțelege prea bine e că Guvernul Tudose nu suferă din pură întâmplare de atâtea boli paralele. Guvernul Tudose nu e, adică, un caz ac­cidental de pesedism în­tu­ne­cat sau numărul cel mai mic, extras de o mână ghinionistă din­tr-o urnă cu numere sub doi. Performanțele haotice ale echipei Tudose pot fi ușor trecute prin in­sul­tă groasă sau bășcălie superioară. Însă, în felul lui nevăzut și masiv, Guvernul Tudose e un eve­ni­­ment grav. Un semnal istoric major care își fo­losește personajele pentru a vorbi despre un sfârșit de epocă. Așadar, cine vrea să va­dă doar caricatura ratează gravura. Cu Tu­do­se și, mai larg, cu îndârjita clocitoare de gu­verne-rebut butonată de Liviu Dragnea, am pă­­șit ire­ver­si­bil în faliment. Dar, înaintea ar­gu­mentelor ca­re sprijină această afirmație gro­za­vă, să nu­mă­răm fisurile vizibile ale guvernării Tudose.

Mai întâi, imaterialitatea. La drept vorbind, ine­­xistența. Guvernul Tudose a preluat, aproa­pe inert, un program la care a renunțat cu aceeași indiferență dogmatică. Ghilotina fis­ca­lă anunțată în versetele programului PSD a fost redusă rapid la funcția unei unghiere ui­tate în sertar. Impozitul pe cifra de afaceri a îngrozit companiile mari și a răcorit cine știe câți alegători însetați de justiție an­ti­ca­pi­ta­listă, dar a dispărut imediat după vernisaj. Taxa de so­li­da­ritate nu se știe cu cine și cu oricine stabilește PSD a fost retrasă înainte ca guvernul să încropească prima min­ciu­nă umanitară. Noua cifră de salarizare minimă e și va fi re­calculată până la dezin­te­gra­re. Singurele decizii ferme ale Guvernului Tu­do­se sunt deciziile care anulează sau amână deciziile anterioare ale administrației PSD.

În parte, explicația acestui vifor au­to­des­truc­tiv e de găsit în vizita jenantă a prim-mi­nis­trului Tudose la Bruxelles și, după câte se pa­re, în muțenia tâmpă din timpul scenetelor de la Comisia Europeană. Prim-ministrul și-a redobândit darul vorbirii abia la ieșire și numai pentru a anunța că inițiativele fiscal-finan­cia­re PSD au leșinat în timpul convorbirilor. Tun­soa­rea aplicată la Bruxelles e igienică și utilă, dar numai până la un punct. Da, vandalismul eco­nomico-financiar a fost curmat. Însă apa­ri­ția prim-ministrului Tudose la Bruxelles a sur­prins Guvernul României în cea mai de­ge­nerată for­mu­lă de existență instituțional-po­li­tică po­si­bi­lă. România, mereu posibila putere re­gională din Est, a lăsat impresia unei en­ti­tăți de rang administrativ și executiv inferior. Prim-m­i­nis­trul român nu a adus cu el nimic utilizabil, ci a făcut figura unui curier stângaci ca­re trans­mite examinatorilor o colecție de tem­belisme și e trimis acasă, cu temele co­rec­tate. Scă­de­rea de statură politică a Ro­mâ­ni­ei nu avea cum să treacă neobservată la Bru­xelles.

Putem chibița moralizator în jurul acestor da­te deprimante, dar numai pentru a rămâne pe loc, îngroșând o literatură care blestemă, justificat și circular, impostori și panarame pe­se­diste. Ci­ne vrea să priceapă mai mult ar trebui să fa­că un pas în spate, atât cât să cuprindă ima­gi­nea generală a maidanului. Și auzul poate aju­ta. Ia­tă, de pildă, una dintre remarcile prim-mi­nis­tru­lui Tudose, imediat după încheierea umilinței de la Bruxelles: „Să încercăm să fim mândri că suntem români și să ne manifestăm ca ata­re“. Trecând (cu șe­nila) peste dislexia enun­țului, rămân două ob­servații de făcut.

E vorba, mai întâi, de veștejirea clișeului care con­voacă mândria națională la luptă cu vitre­gia străină. Până la urmă, a fi român mândru nu înseamnă nici să vorbești prost româ­neș­te, nici să aperi decizii stupide. Sentimentul național e, de regulă, foarte inflamabil, dar prestația năucă a prim-ministrului nu poate genera cea mai mică scânteie.

Însă referința aparent deplasată a prim-mi­nistrului la românism conține un grăunte de adevăr dificil și greu acceptabil. Și anume: slă­birea catastrofală a capacității de guvernare, așa cum e ea ilustrată de echipa Tudose, nu e un accident. E parte logică și inevitabilă a slăbirii catastrofale de sistem, la nivel na­țio­nal. Erupția ineptă a Guvernului Tudose e rezultatul acelei serii neîntrerupte de refu­zuri și trucaje pe care o numim politicos și cu pretenții de demnitate traiectoria postco­mu­nis­tă a României. În fond, PSD a fost adus la pu­tere de un cocteil de exasperări naționale. Obosit și iritat, electoratul PSD a votat, pe bu­nă dreptate, o soluție simplificată, cu spe­ran­ța unei guvernări socialiste, stângiste, pro­tec­toare, dar, în sfârșit, clară și coerentă. Elec­to­ratul din afara cercului PSD a refuzat votul sau și l-a împrăștiat, acuzând, de fapt, ace­eași situație: lipsa de certitudini politice.

Mihai Tudose, prim-ministru, e emisarul unei acumulări în faliment. O încununare florală și maladivă a trecutului, adică a experienței co­lective de non- și dez-educare pe care am par­curs-o în 28 de ani. Verigă cu verigă, lan­țul care dă continuitatea profesională, cunoaș­te­rea și capacitatea de a conduce a slăbit, pâ­nă la dezmembrarea de astăzi. Paradoxal, ci­ne nu își cunoaște trecutul îl recunoaște ime­diat. În clipa în care devine prezent. //