De același autor
Gimnastica românească a căzut de pe bârnă și a rămas lată la sol, paralelă cu gloria. Un vaer poporal-gazetăresc a însoțit știrea despre sinuciderea gimnasticii feminine românești. Pentru prima oară din 1968 încoace, gimnastele au ratat calificarea la Olimpiadă! Pentru prima oară din 1976 încoace, gimnastica nu va aduce acasă medalii! Ce e de făcut?
Pe scurt, nimic, în afara unei răsuflări ușurate. Am scăpat! Nu mai suntem datori să aplaudăm patriotic o îndeletnicire primitivă, cocoțată pe post de virtute națională. Povestea defunctei gimnastici românești poate fi spusă, în sfârșit, fără ocol și alibiuri tricolore.
Nu există fraudă mai mare și mai convingătoare pe lume decât frauda împotriva propriei conștiințe - frauda care consolează și convinge o mulțime sau o țară că fac față, că provoacă respect și că dau lumii ceva fără seamăn. De pe la începutul anilor ’70, motorul acestei fraude a fost gimnastica. Brusc și scăpărător, gimnastica dovedea că suntem ieșiți din comun, că facem lucruri uluitoare, mult peste ce se screm să izbutească țări și puteri vestite. Eram, deodată, în Pantheon, pe bază de copii-minune. Un torent de complexe, resentimente și suferințe își găseau leacul cu fiecare medalie și titlu suprem la gimnastică.
România arăta că secretă natural valoare. Milioane de oameni se simțeau egalii lumii din afară, pe care n-aveau voie să o viziteze, dar o puteau desfide: facem și noi ce credeați că puteți numai voi! O specializare secretă în substanțe rare și bunuri unicat contrazicea tăios splendorile tehnice ale lumii din afară. Noi, cu sărăcia noastră de aur, voi cu belșugul vostru sterp! Demnitatea venea singură și ni se așeza la picioare. România era, așa cum o sfătuiau Partidul Comunist, dar și o veche psihologie defensivă, depozitară monopolistă de comori. O țară bogată, cu holde mănoase, munți de aur, păduri dese, țiței și miere, ARO imbatabil, tractoare fără seamăn, medici și actori de geniu. Plus gimnastică!
Nemaivorbind de patriotism. Fără să știe, fetițele care urcau pe podium trânteau palme pe obrazul gros al marelui vecin sovietic, așezat, adesea, pe o treaptă de podium mai jos. Tricolorul se înălța pe cel mai înalt catarg, odată cu mândria noastră de români abia întorși de la o coadă la picioare zvelte de pui. Fetele noastre de aur ne făceau cu mâna de la Montréal și reveneau în cușca de unde plecau iar la turnee, în timp ce noi rămâneam să îi preamărim pe Tovarășul și Tovarășa. Lumea era insuportabilă, cu excepția momentelor în care autorii vieții noastre insuportabile deschideau hubloul, ne arătau niște fete cu medalii de gât și ne demonstrau, astfel, că suntem cineva.
În spatele acestei manevre propagandistice uzuale în Estul comunist s-au ascuns tot timpul două realități nenorocite. Mai întâi, dezumanizarea. Privită peste medalii și fanfare, gimnastica a fost o școală de dresură cu copii. E, totuși, o diferență între un adult responsabil din naționala de handbal hipercampioană mondială și o mână de fetițe depuse de părinți în lagărul cu regim acrobatic de la Deva. Coada din fața centrelor de pregătire care ștanțau roboțele în etate de 14 ani e semnul celei de-a doua realități din spatele gloriei: disperarea socială. Pentru milioane de familii asfixiate de viața orașelor industriale, gimnastica briliantă a anilor ’70 și ’80 era singura speranță de scăpare. Singura cale de evadare din ciclul care promitea să repete, cu generația copiilor, viața la bandă și în schimburi a părinților.
Fără s-o spună, părinții târgurilor românești își dădeau copiii la stăpân, cu speranța că se vor rostui, vor ieși din țară, vor face un ban, își vor cumpăra apartament la București, video și mașină. La fel ca nevolnicii care își făceau copiii argați, părinții din Onești, Ploiești, Deva sau Sibiu sperau să spargă cercul. Cu diferența că, spre deosebire de alte vremuri, copiii lor intrau la o cazarmă de dresură dură, de unde nu se alegeau cu o meserie, ci cu datoria de a stârni mândrie națională, în schimbul unui statut special și trecător într-o lume cenușie și nivelată.
Măreția așa-numitei școli românești de gimnastică a venit din impunere fizică și deznădejde socială, nu din deschidere și educație. Partidul a plesnit din bici și a creat un manej, iar poporul și-a livrat copiii.
După 1976, miracolul Comăneci a transformat această industrie într-o manie națională. Gimnastica a devenit biblie, politică de stat, motiv de conflicte diplomatice și furnizor de modele umane. Fetița cu cozi și voce subțire a făcut vid în jur și a luat locul oricărui alt model de devenire umană. Ca de obicei, cobaii nu au vină și nu pot fi luați la rost. Gimnastele vor protesta, desigur, apărându-și tinerețea.
Experiența gimnasticii românești nu e de urmat sau de salvat. Cei ce vor arăta că gimnastica de mare performanță s-a mutat în societăți libere ca SUA ar trebui să observe că, acolo, gimnastica e sponsorizată comercial și privat. Și că, în ciuda căruței de medalii, gimnastica americană, britanică sau italiană sunt un sport marginal, fără audiență și acoperire de presă notabile.
Cine vrea gimnastică românească n-are decât să o sponsorizeze, deși ar face mai bine să se uite spre alte sporturi și modele. Ne-am folosit, deja, prea mult și prea ieftin copiii.