De același autor
Euro 2016 avea nevoie de loc de pomenire și a dat, cu mare precizie spirituală și topografică, de Franța. Drapelul înstelat al furiilor europene flutură nervos pe stadioane și în ceea ce a fost, cândva, societatea franceză. Nenumărate declarații de fidelitate se adună mușuroi în fața noului monument al nesiguranței de sine europene. Mai întâi, în tot ce e francez.
Europenele au început într-o țară care își numără motivele de nemulțumire și nu ține pasul. Franța fierbe amânând clocotul. Într-un fel obosit și autoimpus, toată lumea crede în gloria Franței, deși toată lumea știe că Franța a pierdut: pasul cu timpul și chiar credința în Europa. Pe stradă, fețe obosite se pregătesc de greva de mâine, în timp ce, seara, pe ecrane, constelația intelos de serviciu face spirit pe tema viitorului comun și prosper. În vitrinele librăriilor, nu mai e loc de cărțile care descriu declinul, dar elita, de la președinte la cel mai nou Institute continuă să anunțe marele rendez-vous cu măreția de după colț. Ce se mai poate spune? Nimic, dacă nu e pălăvrăgeală elegantă. Intelectualii scriu, sindicatele dau foc, studenții nu sting, anarhiștii nu dorm și toată lumea speră în impasul german care va readuce Franța în istorie. Peste toate sau, mai bine spus, jur-împrejur, o enormă tensiune nerostită: arabismul.
Intrebarea care marchează gurile de metrou și școlile, cartierele din ce în ce mai puțin mărginașe și, în cele din urmă, Naționala Franței e mereu aceeași: când și cum ne vom arabiza, islamiza, metisa, dizolva? Au trecut vremurile când asemenea întrebări erau sancționate cu excluziunea. Au venit vremurile în care națiunea e prinsă într-un concurs care imaginează răspunsuri: prin supunere sau prin demografie, prin integrare sau prin reeducare. Franța e o națiune care vorbește, scrie și face scandal sindical ca să nu-și spună că e tristă cu ea însăși. Nu vă lăsați înșelați! Coregrafia tricoloră de pe Stade de France e colega punerilor în scenă de la Opera Bastille. Discordia și frica sapă în fiecare suflet, iar suma sufletelor astfel clătinate nu poate da decât aparența unei mulțimi entuziaste și a unei tribune frenetice.
Franța nu va câștiga Campionatul European pe care îl organizează și apără de încărcături islamice, iar istoria acestui eșec a început încă acum câteva luni. Karim Benzema, vârful letal al lui Real Madrid, a fost exclus din Națională după o afacere sordidă. Benzema l-a șantajat pe Mathieu Valbuena, un bun fotbalist la Olympique Marseille, cu un film porno de producție personală şi a fost scos din lot. Apoi, Benzema a conchis că a fost înlăturat pentru că are sânge algerian. Didier Deschamps, antrenorul Naționalei, a înțeles de unde bate vântul bigot și a refuzat provocarea. Eric Cantona, marele fotbalist și încă mai marele provocateur și farseur pe care francezii îl cred poet și actor, a intervenit. Desigur, pentru a repeta: rasism! Republica s-a înscris imediat în dezbatere. Simțul ridicolului a dispărut.
Suporterii englezi şi ruşi s-au ciocnit pe străzile Marsiliei, provocând intervenţia forţelor de ordine.
Franța a pornit Europenele cu o echipă mai mult decât onorabilă tehnic și psihic surpată. România a citit bine fișa bolnavului și a făcut operă de curaj în deschiderea de pe Stade de France. Cineva a pus, însă, în piciorul lui Payet o balistică superbă și Franța s-a salvat cu două minute înainte de final. Payet a primit recunoașterea cuvenită unui jucător de mare stil, înfundat în Estul Londrei, la West Ham. Franța a primit mai puțin. Miracolul nu se poate repeta. În 1984 și în 1992, când câștiga Europenele și Mondialele organizate acasă, Franța era, încă, o națiune politico-sportivă în ascensiune. Talentul generației Platini ’84 a trecut în mixul etnic Thuram ’92, care a trecut în deruta diversă a anului 2016. Între timp, Platini privește din pragul pușcăriei ca parte a cartelului Blatter, iar Thuram a înțeles că, după fotbal, poate clădi o carieră de pastor antirasist, cu acces imediat la edituri și posturi TV. Franța 2016 nu mai e o stare de spirit, ci rezultatul unei confuzii. Dar agitația nu e un frison strict francez. De atâta vreme, atâtea revoluții și atâtea ideologii, Franța e doar locul predilect de colectare a angoaselor continentale. Problema nu e franceză, dar se traduce mai bine de retorica franceză. Nimic mai tulbure decât restul Europei. Începând cu reacția engleză.
De la Mondialele din 1998, huliganismul englez s-a ținut deoparte. Aparițiile violenței au fost rare și nu tocmai reușite. De vinerea trecută, odată cu sosirea hoardei engleze, Marsilia a avut parte de lucrări de reamenajare. Centrul și Stade Vélodrome au găzduit festivalul dejecțiilor anglo-ruse. Galeria engleză s-a ciocnit cu galeria rusă și numita întrunire a umplut spitalele locale. Dar violența fizică e, în acest caz, banală. Rușii o practică din setea de nimic. Englezii au adus cu ei ceva mult mai ostil: mesaje politice. Pe străzile Marsiliei s-a auzit: ISIS, where are you? În inima unui oraș de mare concentrare arabă, sloganul-întrebare englez a inflamat fără întârziere. A doua noapte de dezmăț a adus un mesaj încă mai pătrunzător. Englezii au răcnit din toți bojocii: F...k off, Europe! We’re voting out! Nu e sigur că autorii bojociadei de la Marsilia se vor prezenta la referendumul britanic din 23 iunie. Însă cuțitul s-a răsucit în rană cu turație de rotor automat. Anglia e pe punctul de a dezlega parâmele. Insula pregătește decuplarea. Europa asistă înmărmurită și, într-o măsură nerecunoscută, vinovată. Dacă englezii pleacă, Europa Unită va fi mult mai puțin unită și asta pentru că Europa n-a știut să pună capăt utopiei federaliste.
Huliganii englezi n-au habar de politică, dar au traversat Mâneca însoțiți de oroarea engleză în fața ideologiilor continentale. Englezii au arătat, până acum, un fotbal lipsit de vână, dar, politic, s-ar putea dovedi infinit mai deciși. Meciul cu Rusia a fost jenant, date fiind mediocritatea mută a Rusiei și talentul prost administrat al englezilor. Ce a rămas, totuși, e cacofonismul rus. O Națională rusă cântând imnul sovietic, împodobită cu stema casei imperiale pe piept. Schizofrenia e zgomotoasă, dar Europa nu are urechi. J.-C. Juncker, președintele Comisiei Europene, nu percepe cacofonii și se duce la Sankt Petersburg, pentru nu știu ce summit inventat de Vladimir Putin. Contradicția lui Putin, ortodoxul, prosovietic, filoțaristul și cotropitorul, trece la Bruxelles drept fapt divers.
Fotbalul european rămâne ce a fost: consecința stilistică a echilibrelor și dezechilibrelor politice europene. De la Slovacia la Elveția și de la Irlanda de Nord la Rusia, atâtea echipe joacă aprig de prost pentru că fotbalul s-a regrupat în jurul cluburilor. Naționalele europene rămân colectoarele de refuzați ai marilor cluburi europene. Dacă trebuie să pui în teren o națională, trebuie să scurmi în rezerva inexistentă de acasă și să te înfigi în diviziile secunde ale Europei. Real, Bayern, Barcelona, Atletico și Juventus nu pot oferi locuri de muncă tuturor celor 264 de titulari prezumtivi ai celor 24 calificate la Euro 2016. De fapt, Europenele s-au încheiat, acum trei săptămâni, sub numele de Liga Campionilor. Ce vedem acum e reluarea, cu Bayern, Borussia, Real, Atletico și Barcelona travestite în echipe naționale. O mare excepție în Est: Croația. Naționala croată stă pe un grup recoltat de la Inter, Barcelona și Real. Croația a arătat, în dauna Turciei, că are un centru masiv și spirit de luptător inteligent. Culoarul croat pare să ducă spre semifinale. Finala pare deja acontată de Germania, după o demonstrație de sistem aproape impecabilă, cu Ucraina.
Liga Campionilor domină Euro, iar singura rivală a Ligii Campionilor e de găsit în Anglia, unde Premier League e, deja, baza comercială și spectaculară a fotbalului mondial. Euro 2016 nu aduce nimic nou sau va reuși, poate, o finală mare și atât. Premier League a antamat sezonul viitor în care promite, iar, cel mai mare show de pe Pământ. Cu Guardiola și Mourinho vecini la Manchester, cu Klopp și Conte directori de revoluție la Liverpool și Chelsea, cine mai are nevoie de Euro 2016? În fond, englezii propun, și în fotbal, ideea care sperie și îndepărtează Europa: competiția pură, bursa liberă și dereglementarea.
Restul e birocrație. Dacă fotbalul a luat, din nefericire și frivolitate globală, locul religiei, atunci consumerismul principial al englezilor e mai solid decât centralismul decorativ al Euro 2016, al UE și al Europei.