Euro şi Europa în 2016

Dacă fotbalul a luat, din nefericire și frivolitate globală, locul religiei, atunci consumerismul principial al englezilor e mai solid decât centralismul decorativ al Euro 2016, al UE și al Europei.

Traian Ungureanu 14.06.2016

De același autor

 

Euro 2016 avea nevoie de loc de pomenire și a dat, cu mare precizie spirituală și to­po­grafică, de Franța. Drapelul înstelat al furiilor europene flutură nervos pe sta­di­oane și în ceea ce a fost, cândva, societatea fran­ce­ză. Nenumărate declarații de fidelitate se adună mu­șuroi în fața noului mo­nument al nesiguranței de sine europene. Mai întâi, în tot ce e francez.

 

Europenele au început în­tr-o țară care își numără mo­tivele de nemulțumire și nu ține pasul. Franța fier­be amânând clocotul. Într-un fel obosit și autoimpus, toată lumea crede în gloria Franței, deși toată lumea știe că Franța a pierdut: pasul cu timpul și chiar credința în Europa. Pe stradă, fețe obosite se pre­gă­tesc de greva de mâine, în timp ce, seara, pe ecrane, constelația intelos de serviciu fa­ce spirit pe tema viitorului comun și prosper. În vitrinele librăriilor, nu mai e loc de cărțile care descriu declinul, dar eli­ta, de la președinte la cel mai nou Ins­ti­tute continuă să anunțe marele rendez-vous cu măreția de după colț. Ce se mai poate spune? Nimic, dacă nu e pă­lă­vră­gea­lă elegantă. Intelectualii scriu, sindicatele dau foc, studenții nu sting, anarhiștii nu dorm și toată lumea speră în impasul ger­man care va readuce Franța în istorie. Pes­te toate sau, mai bine spus, jur-împrejur, o enormă tensiune nerostită: arabismul.

 

Intrebarea care marchează gurile de metrou și școlile, cartierele din ce în ce mai puțin mărginașe și, în cele din urmă, Naționala Franței e me­reu aceeași: când și cum ne vom arabiza, islamiza, metisa, dizolva? Au tre­cut vre­murile când asemenea întrebări erau sanc­ționate cu excluziunea. Au venit vremurile în care națiunea e prinsă într-un  concurs care imaginează răspunsuri: prin supunere sau prin demografie, prin in­te­grare sau prin reeducare. Franța e o na­țiune care vorbește, scrie și face scandal sin­dical ca să nu-și spună că e tristă cu ea în­săși. Nu vă lăsați înșelați! Coregrafia tri­coloră de pe Stade de France e colega pu­ne­rilor în scenă de la Opera Bastille. Dis­cordia și frica sapă în fiecare suflet, iar su­ma sufle­telor astfel clătinate nu poate da decât aparența unei mulțimi entuziaste și a unei tribune frenetice.

 

Franța nu va câștiga Campionatul Eu­ropean pe care îl organizează și apără de încărcături islamice, iar istoria acestui eșec a început încă acum câteva luni. Ka­rim Benzema, vârful letal al lui Real Ma­drid, a fost exclus din Națională după o afacere sordidă. Benzema l-a șantajat pe Mathieu Valbuena, un bun fotbalist la Olym­pique Marseille, cu un film porno de producție personală şi a fost scos din lot. Apoi, Benzema a conchis că a fost în­lăturat pentru că are sânge algerian. Di­di­er Deschamps, antrenorul Naționalei, a înțeles de unde bate vântul bigot și a re­fu­zat provocarea. Eric Cantona, marele fot­ba­list și încă mai marele provocateur și far­seur pe care francezii îl cred poet și ac­tor, a intervenit. Desigur, pentru a repeta: rasism! Republica s-a înscris imediat în dezbatere. Simțul ridicolului a dispărut.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-traiansss.jpg

Suporterii englezi şi ruşi s-au ciocnit pe străzile Marsiliei, provocând intervenţia forţelor de ordine.

 

Franța a pornit Europenele cu o echipă mai mult decât onorabilă tehnic și psihic surpată. România a citit bine fișa bol­na­vului și a făcut operă de curaj în des­chi­de­rea de pe Stade de France. Cineva a pus, în­să, în piciorul lui Payet o balistică su­per­bă și Franța s-a salvat cu do­uă minute înainte de fi­nal. Payet a primit re­cu­noașterea cuvenită unui ju­cător de mare stil, înfundat în Estul Londrei, la West Ham. Franța a primit mai puțin. Miracolul nu se poa­te repeta. În 1984 și în 1992, când câștiga Euro­pe­nele și Mondialele or­ga­ni­zate acasă, Franța era, în­că, o națiune politico-sportivă în ascen­siu­ne. Talentul generației Platini ’84 a trecut în mixul etnic Thuram ’92, care a trecut în deruta diversă a anului 2016. Între timp, Platini privește din pragul pușcăriei ca parte a cartelului Blatter, iar Thuram a înțeles că, după fotbal, poate clădi o ca­rie­ră de pastor antirasist, cu acces imediat la edituri și posturi TV. Franța 2016 nu mai e o stare de spirit, ci rezultatul unei con­fu­zii. Dar agitația nu e un frison strict fran­cez. De atâta vreme, atâtea revoluții și atâtea ideologii, Franța e doar locul pre­di­lect de colectare a angoaselor con­ti­nen­tale. Problema nu e franceză, dar se tra­du­ce mai bine de retorica franceză. Nimic mai tulbure decât restul Europei. În­ce­pând cu reacția engleză.

 

De la Mondialele din 1998, huliganismul englez s-a ținut deoparte. Aparițiile vio­lenței au fost rare și nu tocmai reușite. De vinerea trecută, odată cu sosirea hoardei engleze, Marsilia a avut parte de lucrări de reamenajare. Centrul și Stade Vélo­drome au găzduit festivalul dejecțiilor an­glo-ruse. Galeria engleză s-a ciocnit cu ga­leria rusă și numita întrunire a umplut spi­talele locale. Dar violența fizică e, în acest caz, banală. Rușii o practică din setea de nimic. Englezii au adus cu ei ceva mult mai ostil: mesaje politice. Pe străzile Marsiliei s-a auzit: ISIS, where are you? În inima unui oraș de mare concentrare ara­bă, sloganul-întrebare englez a infla­mat fără întârziere. A doua noapte de dez­măț a adus un mesaj încă mai pătrunzător. Englezii au răcnit din toți bojocii: F...k off, Europe! We’re voting out! Nu e sigur că au­torii bojociadei de la Marsilia se vor prezenta la referendumul britanic din 23 iu­nie. Însă cuțitul s-a răsucit în rană cu turație de rotor automat. Anglia e pe punc­tul de a dezlega parâmele. Insula pregă­teș­te decuplarea. Europa asistă înmărmurită și, într-o măsură nerecunoscută, vino­va­tă. Dacă englezii pleacă, Europa Unită va fi mult mai puțin unită și asta pentru că Europa n-a știut să pună capăt utopiei fe­deraliste.

 

Huliganii englezi n-au habar de politică, dar au traversat Mâ­neca însoțiți de oroarea engleză în fața ideologiilor con­ti­nen­tale. Englezii au arătat, până acum, un fotbal lipsit de vână, dar, po­li­tic, s-ar putea dovedi infinit mai deciși. Me­ciul cu Rusia a fost jenant, date fiind mediocritatea mută a Rusiei și talentul prost administrat al englezilor. Ce a ră­mas, totuși, e cacofonismul rus. O Națio­na­lă rusă cântând imnul sovietic, îm­po­dobită cu stema casei imperiale pe piept. Schizofrenia e zgomotoasă, dar Europa nu are urechi. J.-C. Juncker, președintele Co­misiei Europene, nu percepe cacofonii și se duce la Sankt Petersburg, pentru nu știu ce summit inventat de Vladimir Pu­tin. Contradicția lui Putin, ortodoxul, pro­sovietic, filoțaristul și cotropitorul, trece la Bruxelles drept fapt divers.

 

Fotbalul european rămâne ce a fost: con­secința stilistică a echilibrelor și deze­chi­librelor politice europene. De la Slovacia la Elveția și de la Irlanda de Nord la Rusia, atâtea echipe joacă aprig de prost pentru că fotbalul s-a regrupat în jurul cluburilor. Naționalele europene rămân colectoarele de refuzați ai marilor cluburi europene. Dacă trebuie să pui în teren o națională, trebuie să scurmi în rezerva inexistentă de acasă și să te înfigi în diviziile secunde ale Europei. Real, Bayern, Barcelona, Atle­tico și Juventus nu pot oferi locuri de mun­că tuturor celor 264 de titulari pre­zumtivi ai celor 24 calificate la Euro 2016. De fapt, Europenele s-au încheiat, acum trei săptămâni, sub numele de Liga Cam­pio­ni­lor. Ce vedem acum e reluarea, cu Ba­yern, Borussia, Real, Atletico și Bar­ce­lo­na travestite în echipe naționale. O ma­re excepție în Est: Croația. Naționala croa­tă stă pe un grup recoltat de la Inter, Bar­ce­lo­na și Real. Croația a arătat, în dauna Turciei, că are un centru masiv și spirit de luptător inteligent. Culoarul croat pare să du­că spre semifinale. Finala pare deja acon­­tată de Germania, după o de­mons­tra­ție de sistem aproape impecabilă, cu Ucrai­na.

 

Liga Campionilor domină Euro, iar singura rivală a Ligii Cam­pio­nilor e de găsit în Anglia, unde Premier League e, deja, baza co­mercială și spectaculară a fotba­lu­lui mondial. Euro 2016 nu aduce nimic nou sau va reuși, poate, o finală mare și atât. Premier League a antamat sezonul vii­­tor în care promite, iar, cel mai mare show de pe Pământ. Cu Guardiola și Mou­rinho ve­cini la Manchester, cu Klopp și Con­te directori de revoluție la Liverpool și Chel­sea, cine mai are nevoie de Euro 2016? În fond, englezii propun, și în fotbal, ideea ca­re sperie și îndepărtează Eu­ropa: com­pe­ti­ția pură, bursa liberă și de­reglementarea.

 

Restul e birocrație. Dacă fotbalul a luat, din nefericire și frivolitate globală, locul re­ligiei, atunci consumerismul principial al englezilor e mai solid decât centralismul decorativ al Euro 2016, al UE și al Eu­ro­pei.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22