De același autor
Ladies and gentlemen... we got him! Domnelor si domnilor... L-am prins! E clar ca Paul Bremer, el insusi la malul plansului, vorbea cu noi, romanii. Nu am plans noi la fel in decembrie si nu am ajuns noi, intre timp, doamne si domni? Anuntul lui Bremer a venit cu 15 ani intarziere. Americanii l-au gasit in gaura de sarpe pe Saddam Hussein si de aici incolo nimic nu mai poate semana in istoria de dupa tiranie a romanilor si a irakienilor. Istoria lor va merge, bine sau rau, ghidata de americani, cu pusca si urna de vot. Istoria noastra se intalneste cu americanii doar in NATO si acolo merge mai degraba d-l Pascu. Irakianul pe care l-ati auzit plangand plin de speranta a plans cu un rost. Nu putem fi decat invidiosi. Insa ar trebui sa ne ferim cu tot dinadinsul de amaraciunea care se transforma in cinism. Riscam sa pierdem intelesul mare al celor cateva imagini cu Saddam Hussein care se repeta de cateva zile la toate televiziunile lumii. Riscam sa nu mai prindem nimic din optimismul adanc al acelor imagini mizere. Un barbat viguros, cu capul mare si coama ravasita a omului trait in pestera, fata in fata cu un barbat fara chip, mai degraba o functie, nu o persoana. Functiei ii vedem doar spatele si instrumentele: o lanterna minuscula care lumineaza ca torta unui speolog gura celuilalt. Apoi, manusile chirurgicale si craniul. Da, craniul, ras si din acest motiv foarte vizibil, craniul care e principalul instrument al celui ce examineaza, al celui ce analizeaza, culege date si prelucreaza. Fata in fata se gasesc, in aceste cateva secvente de science fiction clandestin: forta si ratiunea. Puterea neingradita si disciplina rationala ajunsa dupa cateva sute de ani de exercitiu in varful lanternei minuscule care lumineaza acum pe dinauntru scorburile din trunchiul doborat al lui Saddam. Stim din prima clipa cine a invins si nu asta e de cautat in imaginea care i-a facut pe jurnalistii irakieni sa urle ca la vederea Satanei. Lucrul cel mare e chiar Saddam Hussein.
Mai bine zis, revenirea lui Saddam Hussein printre oameni, coborarea lui greoaie si uimita din Pantheonul nihilist in care statea lipit de idolul sau, Stalin. Saddam a urcat acolo sarind cate doua trepte deodata, niciodata insa neatent. El a urmat cu sfintenie invatatura infernala a maestrilor sai. A inteles ca puterea totala inseamna puterea asupra serviciilor secrete si, in consecinta, a pus mana pe serviciile secrete, acum aproape 35 de ani. Cu ele a eliminat rivalii politici, apoi inamicii tribali, ramurile infidele ale familiei si, in cele din urma, ramurile neloiale sau, pur si simplu, nesuferite ale societatii. In total, 1 pana la 3 milioane de oameni. De acolo a coborat Saddam Hussein si locul din care a coborat e un loc de mult pus deoparte pentru nebunia oarba a tiranilor. O vreme, in secolul XX, locul acela a fost sfintit de blesteme din ce in ce mai mai bine puse la punct: Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot. Saddam, indiscutabil mai mic dar stapan pe materie, a trecut in secolul urmator si a facut astfel o greseala fatala. Timpul s-a schimbat. Dupa 11 septembrie, pentru americani si pentru adversarii lor, pentru prietenii si pentru fostii lor prieteni, timpul are alta densitate morala si pare sa se curbeze spre o noua functie juridica. Justitie americana, spun cei ce vor sa se certe cu americanii. Ar fi probabil mai corect si mai conciliant sa spunem ca am intrat intr-o epoca intoleranta la intoleranta. Insa oricum am numi acest timp, el e sever, activ si foarte diferit de ceea ce a facut istoria pana in septembrie 2001.
De aici adancimea imaginilor in care Saddam Hussein casca gura. Doua timpuri se examineaza in acele imagini si doar unul e prezentul si poate deveni viitorul. Cu fata la noi sta un barbat ramuros care ne priveste, pierdut, din secolul XX, cu o barba pe care o mai poarta doar Marx in lozincile mitingurilor de la Moscova. In fata lui un personaj neprecizat, de vreme ce din el sta sa se nasca viitorul: medic? militar? membru al ordinului Proba de ADN? Vom afla curand.
