In ce credea Amy?

3.000 de oameni au fost ucisi. Turnurile au disparut in cenusa. Nu mai e nimic de gasit acolo. Sensul zilei de 11 septembrie nu poate fi recuperat, desi reconstructia istorica, vechea noastra tentatie in fata evenimentelor mari, n-a pierdut nimic din puterea de fascinatie. Ea poate lumina ungherele obscure ale tragediei si poate, chiar, da impresia ca repeta, pe intelesul nostru, ce s-a intamplat atunci. Dar nu poate explica tocmai tragedia pe care pretinde ca o lamureste. Acum doua luni a fost publicat Raportul final al Comisiei Nationale de Ancheta asupra Atacurilor Teroriste impotriva Statelor Unite. E o lucrare de minutie inversunata, in cea mai stricta traditie a reconstructiei istorice. In peste 500 de pagini si milioane de detalii, Raportul pare ca stie tot. O dovedeste chiar: "Inainte de imbarcare, la 06:52 AM, Mohamed Atta, liderul grupului, a fost sunat, pe mobil, de Marwan al Shehi, membru al grupului, gata de imbarcare in al doilea avion care avea sa loveasca peste putin timp Turnurile. Convorbirea a durat 3 minute. Shehi a sunat de la un telefon public, aflat in Terminalul C al aeroportului, si anume intre primul punct de control si ghiseul nr. 175 al companiei United Airlines." Ceva e profund incomplet si imprecis in ornamentica acestui uluitor monument al detaliului istoric. Ceva lipseste din centrul constelatiei infinite de referinte la 11 septembrie: sensul, rostul cu care s-a nascut aceasta drama care a incinerat, intr-o clipa de teroare universala, trecutul si a obligat orice prezent sa priveasca altfel spre viitor. Cel mai "fetisizat" eveniment istoric - asa cum a observat, exasperat, un jurnalist britanic - e ingropat mereu mai adanc in cunoastere: cel putin o carte noua pe luna si o suta, ba chiar o mie de trimiteri pe zi la Ziua de 11 dau intr-adevar un fetis. El ascunde evenimentul pe care nu il mai cerceteaza, pentru ca a inceput de mult sa il celebreze, intr-o repetitie funebra si incantatorie. Intre timp, 11 septembrie s-a schimbat. Aceasta rascruce istorica e, dupa trei ani de cunoastere cu mijloacele veacului nostru informational, o intersectie blocata de traficul isteric in care se inghesuie, fara sa faca un pas inainte, banalitatile factologice, sentimentalismul tabloid si teoriile perverse ale academicilor. Dar mai intai s-a schimbat numele. 11 septembrie e deja 9/11, numarul de telefon la care se poate comanda orice comparatie si se poate rosti orice peroratie. 11 septembrie e cel mai "fetisizat" soc al istoriei si e, exact din acest motiv, un eveniment cu sens ignorat. Cum a fost posibila aceasta nepotrivire gigantica intre mersul istoriei si oamenii chemati sa il inteleaga? De unde aceasta greva generala in fata sensului?

Iluzia

Mai intai din cauza iluziilor, apoi din cauza consecintelor imediate. Iluziile au precedat 11 septembrie si i-au asigurat o primire nu numai gresita, dar de-a dreptul periculoasa. Ele au dictat un anume mod pasiv si vinovat de a interpreta relatiile tot mai proaste ale Lumii Occidentale cu Lumea Orientala. La baza iluziei generale care a vazut mereu in cultura si civilizatia occidentala un opresor, iar in lumea si spiritualitatea islamica o victima, sau, mai curand, noul proletariat global, se afla, bineinteles, o teorie veche: critica liberalismului in termeni de putere. Conform acestei teorii, doar subversiunea intelectuala a teoreticienilor si violenta maselor pot indrepta raul originar si pot deschide portile Mileniului, lumea eliberata, egala si justa. Aplicat mecanic inca de la inceputul anilor '60 de criticii colonialismului, acest amestec de economie politica si iluminism rau asimilat a devenit, dupa golul provocat de dizolvarea regimurilor comuniste, teoria predilecta in sanul corpului academic. Modelul s-a extins si a luat dimenisunea unei mantre, un consens mai mult sau mai putin explicit, adoptat in mediile politice si in presa. Cel mai important pluton afiliat noului consens a fost, probabil, noua elita transnationala, formata din casta manuitorilor de informatie, profesionistii corporatiilor, tehnicienii industriei de public relations si consultanta. Toti traiesc in asa-numita "suburbia", loc etans de refugiu. Fidelitatea lor se reduce la patosul de brand. Cartierul, natiunea si, pana la un punct, familia nu mai sunt, asa cum era cazul cu elitele ereditare ale trecutului, parte a experientei lor de viata. Ele au fost inlocuite de piata globala, de internationalismul tonic si instantaneu al congreselor, terminalelor de aeroport si tranzactiilor electronice. Aceste elite sunt promotorul asa-numitei globalizari, fantoma demonizata de criticii capitalismului si tot ele sunt, in mod ironic, forta care alimenteaza critica acerba a stilului lor de viata. Mandarinii electronici ai noilor elite sunt atrasi tocmai de caracterul anistoric al acestor teorii, in care vad confirmarea propriei optiuni pentru internationalism si piata supranationala. Iata de ce, in dimineata zilei de 11 septembrie, lumea producatorilor de informatie, opinie si decizie astepta cu verdictul deja pregatit. Atacurile teroriste au fost definite aproape instantaneu ca o reactie colosala la o oprimare colosala. Era o iluzie. Dar daca ideea unui 11 septembrie provocat de propriile victime e o iluzie, care e adevarul?

La ce sunt bune culturile

Macar cateva observatii, mai credibile decat teoria rascoalei sclavilor, se pot face imediat. Ele pornesc de la constatarea simpla a vecinatatii rivale de culturi. Lumea occidentala in varianta ei tarzie, tehnologica, amorala, rationalista, post-religioasa si post-familiala exista, cu sau fara voia noastra, ca rival fatal al lumii cu care se invecineaza imediat: lumea bazinului asiatic, preponderent islamic. Multi din criticii dinspre dreapta ai Islamului militant fac greseala de a considera ca aceasta lume e in mod fundamental primitiva. Trasatura cu adevarat relevanta e insa caracterul definit si coerent al lumii Islamului, care are o scara de valori, institutii si traditii spirituale perfect articulate. Ele pot sau nu sa fie "primitive". Nu gradul de evolutie le-a adus in conflict mortal cu lumea occidentala, ci coerenta lor vizibila la nivelul uriasei lumi arabe. Asta explica, de pilda, de ce Africa unei inapoieri evidente nu e nici pe departe focarul de terorism pe care il presupune, de la stanga, teoria oprimarii si, de la dreapta, teoria inapoierii (Evul Mediu Islamic). Coerenta, adancimea si amploarea modului de viata islamic sunt importante si ele sunt in pericol. Ele sunt o identitate amenintata. Nu de arme, nu de democratie, nu de morala postetica a eliberarii sexuale, ci de toate la un loc, intr-o ecuatie care s-a mai produs in istorie si e inevitabila la contactul culturilor omogene. Traim spre a lasa in urma o amprenta existentiala. Nu ne putem perpetua, nu putem sfida golul si nu ne putem simti continuati decat transmitand o cultura. Cand acest impuls e in pericol, popoarele reactioneaza violent. Lumea Islamica se afla in aceasta situatie. Ea simte ca nu poate impiedica, ci doar amana preschimbarea de valori. Acele parti ale lumii arabe care traiesc in cadenta culturii islamice nu mai vad o posteritate islamica. De aici reactia de impotrivire, in care se amesteca contradictoriu elevatia spirituala, violenta si reverenta neputincioasa in fata walkman-ului, a operatiilor cu laser pe retina sau a pornografiei pe satelit si Internet. Uneori, neputinta devine insa o forta teribila; atunci cand izbuteste sa converteasca tehnologia, implantand avioane in Turnuri, trimitand pe Internet filmele decapitarilor de ostatici, detonand prin unde radio noduri feroviare aglomerate, in Spania. Nu e nimic de scuzat, e doar enorm de scos de sub monopolul teoriilor care au banalizat ideologic o drama universala.

Titanic Gulag

Nici consecintele zilei de 11 septembrie n-au ajutat mai mult. Prima si cea mai grava dintre ele e ca viata a continuat. A continuat, in ciuda tragediei, cu toate comoditatile, usurinta si inlesnirile pe care le consideram un drept. Din acest motiv, catastrofa din 11 septembrie n-a fost trecuta in randul zguduirilor istorice. Ea a fost confundata cu un accident, un accident fabulos care a facut trecerea de la Titanic la Star Wars, dar un accident. In aceste conditii, a aparut rapid conflictul intre cei ce au vazut accidentul, dar nu au inteles sau nu au vrut sa-i inteleaga semnificatia istorica, si cei care au vazut, de la bun inceput, o cometa anuntand o mare miscare a istoriei. De aici cele doua mari actiuni colective ale Occidentului, dupa 11 sepetmbrie. Prima: antiamericanismul militant - o doctrina sumara redusa adesea la agenda anti-Bush, prada usoara in mana versatilor politicieni francezi, germani si rusi, care au stors-o temeinic de beneficii electorale. A doua e cunoscuta sub numele de "razboi impotriva terorismului", are doua sectoare vizibile, in Afganistan si Irak, si o componenta nedeclarata in jocul secret de presiuni si finante din Pakistan, Caucaz si Indochina. Problema e, desigur, divortul complet al acestor doua cai de actiune. E o problema strict occidentala. Ea reproduce fidel una din tensiunile clasice ale constiintei occidentale (contradictia intre valori si critica lor), dar o face prin oficiile unei caricaturi. Contestatia "imperialismului american" nu e decat copilul isteric al solidei traditii a dizidentei democratice. Ea face dovada unei ignorante vicioase echivaland, de pilda, centrele de detentie americane cu Gulagul sovetic. Aceasta eroare de o mizerie grandioasa e mai mult decat un detaliu grotesc. Nepasarea pe care o presupune aceasta asociere, devenita intre timp loc comun in presa de limba engleza, e instructiva. Ea tradeaza o stare de incompetenta si confuzie istorica fara comparatie si e unul din cele mai importante repere spirituale ale vremurilor noastre: gandirea fara istorie.

Inteligenta fara memorie

In iunie 1944, sute de mii de soldati americani, britanici si candieni s-au imbarcat in porturi engleze, pentru a forta debarcarea pe coastele Normandiei. Celebram, astazi, tot ce a urmat: baia de sange de pe plaja Omaha, Batalia pentru Normandia, eliberarea Parisului. Soldatii care au declansat, in noaptea de 5-6 iunie, asaltul asupra Europei ocupate nu erau insa o imagine foarte reusita. Multi s-au despartit de coastele Angliei cu semne obscene. Dupa debarcare, primirea n-a fost tocmai entuziasta. Taranii francezi au invatat repede sa isi apere pivinitele de vin. Aviatia aliata n-a tinut cont de nimic. A bombardat tot ce misca. 2.000 de civili au fost ucisi, intr-un singur bombardament, in zi de targ, la St. Lo. In jur de 15.000 de francezi au fost ucisi in timpul operatiunilor de eliberare. 19.000 de americani au dezertat, iar fortele aliate s-au aflat de cateva ori, la Falaise, Bulge si Hurtgen, foarte aproape de un dezastru complet. Ororile si erorile militarilor americani n-au asteptat razboiul din Irak. Ele sunt, in cea mai mare parte, ororile si erorile care compun orice razboi. Insa, cu datele de atunci si presa de astazi, americanii ar fi pierdut razboiul sau l-ar fi castigat extrem de greu. De unde diferenta? Putem conchide, flatandu-ne veacul, ca, dupa 60 de ani, civilul din spatele frontului a progresat, asa cum au progresat toate mecanismele: frigiderele, automobilele, ventilatoarele. Sau putem remarca altceva. Publicul anilor '40 era solidar cu problemele epocii sale si, de fapt, nu era deloc un public. El nu asista critic, nu evalua si nu alegea, apoi, o atitudine politica sau alta. Era opinia publica americana, pur si simplu, servila? Greu de crezut. Ea era mai degraba o opinie publica multumita cu situarea ei in istorie. Astazi, la capatul unui proces indelungat si foarte activ la varf, opinia publica e, pentru prima oara, aproape complet detasata de repere locale sau nationale. Ea gandeste mult si articulat, dar gandeste fara istorie. Francis Fukuyama anunta in 1989, cu o carte faimoasa si prost citita, Sfarsitul Istoriei. Ideea lui Fukuyama a fost infirmata curand de razboaiele iugoslave si, in acelasi timp, confirmata de o evolutie interna: fuga din istorie a noii inteligente critice occidentale. De aici incolo, toate comparatiile devin posibile. Asaltul asupra Najaf-ului e un nou Stalingrad. Sadismul gardienilor de la inchisoarea Abu Ghraib e dovada ca armata americana a pus pe picioare un Gulag. Mai multi fosti sustinatori in presa ai administratiei Bush se pocaiesc public si isi depun carnetele de proamericani. Nici unul nu remarca enormitatea comparatiilor, nici unul nu se intreaba de ce explodeaza presa si ONG-urile la contactul cu episoade altfel de mult fixate in istoria razboaielor. Bombardamentele americane si "scandalul" Abu Ghraib nu sunt noutati socante decat pentru cei ce afla acum de existenta istoriei (pe care tot ei o declarasera incheiata si inutila). Nimic nu scuza faptele de la Abu Ghraib. De altfel, autorii lor sunt judecati de tribunale militare. Erorile nascute de noua paradigma a gandirii fara istorie se multiplica, insa, nesanctionate, castiga audienta in stil pop - multumita filmelor agitprop ale lui Michael Moore - si impun deformari de neiertat. Iata, de pilda, incapacitatea de a face diferenta intre ce se intampla in Irak si conflictul ruso-cecen. Diferentele ar trebui sa fie evidente, dar ele depind de cunostinte minime de istorie si asta le face inaccesibile noii intelighentii anistorice. Intr-un singur loc asemanarea e completa. Terorismul cecen seamana ca doua fire de Semtex cu terorismul arab. In rest, nici o apropiere. Cecenii au fost incorporati cu forta in Imperiul Rus, apoi in Uniunea Sovietica si, mai nou, in Federatia Rusa. Insurgenta cecena a fost, macar la inceput, un razboi de independenta. Actele de terorism impotriva "infidelilor", nu.

Septembrie fara sens

Au trecut trei ani si 11 septembrie 2001 e tot in flacari. Sensul istoric al acelei zile arde intr-un rug de iluzii. Intre ele, straluceste fascinant ideea care face din victime, victime cumva meritate, iar din faptasi, instrumentele dure ale unei forte pe care doar ideologia oprimarii o poate intelege. Cariera infloritoare a acestei iluzii protejeaza, prin inselaciune, onestitatea multor oameni care protesteaza cu toata forta curajului moral. Si cu puterea haotica a gandirii fara istorie.
"La 08:19 AM, Atta si complicii sai au atacat echipajul. La 08:21 AM, stewardesa Amy Sweeney a reusit sa intre in contact cu Centrul de Control, folosind un telefon de bord. Ea a furnizat numerele fotoliilor de pe care s-au ridicat atacatorii. A descris injunghierea a trei pasageri. Convorbirea a durat 25 de minute. Sweeney a vorbit calm si amanuntit. La 08:46 AM, Sweeney a strigat "Suntem foarte aproape de sol!". Apoi convorbirea s-a intrerupt. La 08:46:40 avionul s-a izbit de Turnul de Nord".
De unde a luat Amy Sweeney puterea sa descrie ultimele ei 25 de minute de viata? In ce credea Amy?