Inozoicul

Epoca Ino Ardelean a început, poate, pe 3 decembrie 1989, la Timisoara. Iar daca a început va fi, ca orice vremuri ce poarta numele victimei, o epoca înselatoare. Ino Ardelean e ziarist, iar a fi ziarist în România e, deocamdata, totuna cu încercarea de a fi întruparea unei persoane atipice, la drept vorbind, antisociale. De aceea avem putini ziaristi si multa majoritate sociala. Ziaristii adevarati scriu, în România de azi, cu temeritatea si disperarea istoricului care se simte obligat sa lase în urma o marturie despre lumea bolnava în care traieste. Majoritatea nu e doar subiectul acestui gen de marturie, ci si forta activa. Cea mai activa. Ea nu poate fi numarata pentru ca nu e, asa cum gresit cred pesimistii demografiei, suma alegatorilor care consolideaza de 14 ani puterea blocului FSN si post-FSN. Majoritatea e altceva. O institutie egala cu suma institutiilor interne create sau imitate de grupul istoric la putere. Institutiile create: adica, puterea economica nemarginita, înlocuitoare a despotismului politic de pana în 1989. Institutiile imitate: adica, paravanul parlamentar reconstituit cu oarecare talent dupa 1989 si aspiratia europeana, o tema fara dimensiune populara, practicata doar în naveta cu Bruxelles-ul a cavalerilor politici si în fondurile europene filtrate spre trezoreria aceluiasi grup. Astfel definita, majoritatea, careia unii prefera sa îi spuna doar PSD, ignorand astfel forta istorica a acestei institutii, nu poate tolera mai mult decat tolereaza. Si tolereaza destul de mult, adica exact atat cat sa mentina sistemul în functiune, sa îi ascunda chipul istoric în dosul paravanului parlamentar si sa îsi acopere spatele cu garantiile sau minigarantiile smulse periodic de la o birocratie europeana tot mai ocupata cu probleme de echilibru strategic si însurubata la mai mult de 2 ore cu avionul de Bucuresti. Sistemul majoritar functioneaza astfel asamblat de aproape 15 ani.

Beneficiarii masinariei au avut, asadar, timp destul sa ajunga, în scurte momente de reflectie etica, la concluzia perfectiunii de sine. Fara concurent pe planul tablei mari a istoriei, unde se masoara creatia si creaturile reale ale unei natiuni, majoritatea nu avea cum sa creada decat ca e medicamentul potrivit, ba mai mult, singura realitate posibila si potrivita pentru vremurile noi. De aici pana la convingerea, foarte vizibila în tonusul general al demnitarilor, ca majoritatea e de fapt o forta providentiala, n-a mai fost decat un pas. Probabil aceasta trasatura de psihologie a sistemului e tot ce se poate spune mai adanc despre esecurile României de astazi: majoritatea e convinsa de propria-i generozitate si se crede un dar pe capul natiunii române. Nu e nimic rau în acest gând, atata doar ca el e copilul unei mentalitati politice subdezvoltate. Pretentiile providentiale, aroganta si suficienta nu sunt noutati în cultura politica romaneasca. Dimpotriva, ele au fost arareori întrerupte si niciodata eliminate din raporturile pe care puterea politica le impune, iar corpul social le accepta. Ar fi însa o greseala sa cautam prea mult în arheologia acestui gen de raport politic. Fanarul si faimoasa imoralitate interbelica sunt stramosi prezumtivi. Parintii acestei forme de patronaj moral-politic sunt însa de gasit în istoria recenta. De acolo vine obisnuinta de a concepe administrarea statului în termeni mai degraba religiosi decat tehnici si birocratici. Caracterul aproape mitologic al vizitelor prin tara ale presedintelui si primului ministru nu este decat partea alunecata în caricatura a acestei ocupatii mentale, altfel cat se poate de solemne si temeinice, a aparatului de stat.

De aici si problemele lui Ino Ardelean, ziaristul batut pentru delictul de contrazicere a curentului istoriei si întru botezul unei noi ramuri a chirurgiei plastice. Majoritatea, convinsa de propria-i toleranta, nu poate reactiona decat furios atunci cand obisnuintele sale sunt hartuite de oameni care vin din alt sistem. Ino Ardelean, si odata cu el alti ziaristi prea curiosi, sunt oameni de presa, adica oameni fara tutela. Ei sunt cetateni români, fara a fi si supusi ai complexului moral-politic-economic, administrat de majoritate. Exista o nepotrivire dramatica între normele majoritatii si definitia simpla a profesiunii de ziarist, iar locul în care aceste doua taramuri se ciocnesc e singurul judet viu al României. Ino Ardelean si colegii sai încaseaza, majoritatea avanseaza. Ardelean a luat o bataie sora cu moartea. Presa, în genere si dincolo de ziaristii ei, e însa si mai aproape de sora bataii. Numarul atipicilor de care are nevoie orice societate spre a nu îngheta în propria siguranta de sine a scazut cu fiecare an dupa 1989. În schimb a crescut, cu spor de leucemie, numarul tipicilor care dau presei un nume prost si publicului iluzia ca nu e mare diferenta între a lua un calmant si a deschide televizorul. De unde aceasta fuga în masa spre modelul pus la dispozitie de majoritate?

În primul rand, din onorabilizare. În ziua de 22 iunie 1995, Guvernul României a remis Uniunii Europene cererea de admitere. Exact din acel moment modelul majoritatii s-a pliat, fara sa piarda nimic din natura sa anacronica, pe valul retoricii europene. Miscarea nu e noua, de vreme ce Maiorescu si Caragiale au facut cariere stralucite privind în adancul fisurii care separa realitatea de demagogie. Însa, din nou, adaosul majoritatii anului 2003 nu trebuie subestimat prin trimiterea la comparatii istorice îndepartate. Doua ore de zbor cu avionul duc totusi mai aproape decât 100 de ani de istorie. În varianta sa contemporana, "Intrarea în Europa" a permis în primul rand discreditarea temelor serioase si a persoanei publice responsabile, atipice si fara tutela. "Ideea Europeana" e "Scutirea Europeana" de raspundere. "Scutire" vine de la "scut" si sub acest scut înainteaza acum o legiune a cohortelor ziaristilor de bine si de consum imediat. Ardelean & Co. au devenit si mai straini într-o presa dominata de escapism si într-o tara informata de o presa dominata de escapism. Mai noua, si cu adevarat originala e, totusi, a doua miscare importanta a majoritatii. Ea e în plina desfasurare si poate fi mai curand intuita decat dovedita.

Indiciile vin din raportarea la evolutiile generale de pe marele platou rasaritean de contact ex- si post-sovietic, în care România a adunat 50 de ani de scoala temeinica. Acest spatiu e din nou fertil. La Moscova, Vladimir Putin a redeschis lucrarile pe un santier despre care s-a crezut, probabil prea devreme, ca e un loc parasit. Alegerile din Rusia au fabricat majoritatea de care Putin are nevoie pentru a construi un mandat prezidential nou, fara numerotare si imperturbabil. Opozitia a fost redusa, împachetata si asezata în buzunarele mantalei imperiale, cu respectarea tuturor regulilor formale ale jocului electoral. Mesajul care pleaca dinspre Moscova si strabate acum platoul rasaritean e mai important decat chiar scorul jocului electoral vivace care i-a adus lui Putin 80% pana si în Cecenia. Acest mesaj poate fi perceput în România ca o forma a viitorului. Mai ales ca aceasta forma da prezentul în Belarus si Moldova si sta mereu disponibil la frontierele Gruziei si Azerbaidjanului. E o formula aproape aplicabila în România, unde ea nu ar face o figura tocmai exotica. Macar cateva din ingredientele ei sunt deja cunoscute în România, înca înainte de 3 decembrie 2003: declinul opozitiei, pretentia providentiala a grupului istoric la putere, ciocnirea cu presa "neadaptata".

În ce priveste chipul desfigurat al lui Ino Ardelean, lista precursorilor sai ruso-belaruso-ucraino-gruzino-tatuco-neascultatoare e enorma, deschisa si, în genere, postuma (desi bataia e, aici, net depasita de decapitari, îngropari în ciment si pulverizari cu bomba). Suflul semiautoritar sau, mai pe sleau, kaghebismul electoral bate aproape slobod de-a lungul unei zone înca receptiva la adieri care aduc mirosuri cunoscute din trecut. Mai mult, discretia si coerenta cu care aceeasi Rusie a reusit sa dea Uniunii Europene impresia ca are ceva de împartit cu Statele Unite au slabit întrucatva taria suflului contrar, care batea asupra platoului rasaritean, promovand forma occidentala de viitor. Traim, prin urmare, un prezent echivoc, adica o forma foarte periculoasa de istorie. Alegerile din 2004 vor hotarî pentru multi ani dupa 2004. Ino Ardelean nu avea cum sa fie doar victima unui grup de mardeiasi nervosi. Bataia aplicata lui Ino Ardelean si suferintele tot mai numeroase ale presei "neadaptate" nu sunt accidente, ci incidente istorice. Ardelean a întâlnit, la o cotitura, în ziua de 3 decembrie 2003, un sistem care se enerveaza usor pentru ca e prins pana peste cap cu faurirea unui moment istoric. Daca operatia va reusi, putem începe sa numaram anii Epocii Ino. Acasa, nu în public. În gand, nu odata cu presa adaptata.