Monarhia salvase România

Răspunsul general și definitiv ca o lespede sună așa: dis­pa­riția monarhiei e o victorie a co­munismului. Lucrurile s-au petrecut relativ repede și du­pă același model în tot Estul Europei. În­con­jurat de multă literatură proastă și amintiri con­fuze, filmul a ajuns la noi sub forma unei le­gende patetice și ghinioniste. N-a fost așa. Invazia militară sovietică a distrus, după un ca­lendar precis, bazele monarhiei. Operația a început cu alegerile trucate din 1946, care au generat un parlament de slugi populare en­tu­ziaste. Apoi, 40 de ani de îndoctrinare au lă­mu­rit generațiile noi că monarhia e un regim de stat igrasios și criminal. La sfârșitul acestei lungi perioade de prelucrare mentală, socie­ta­tea, în aparență victorioasă, știa ceva, în cel mai bun caz, confuz despre monarhie.

E punctul în care ar trebui să înțelegem prima lecție istorică majoră care ne privește: co­munismul a fost impus artificial, din afară și prin violență. Consecințele lui sunt naturale, interne și consimțite.

Asta înseamnă că, în 1989, mo­narhia încetase să mai exis­te. În afara unui oftat nostalgic pe la mitinguri tot mai obosite, România nu pu­tea articula mai mult. Zvâc­netul de la începutul anilor ’90 a fost un fel de a drapa sentimente anticomuniste în simpatie promonarhică. Lu­mea de atunci înțelegea cu o frustrare enormă că e nevoită să trăiască în­tr-un simulacru nou-nouț și postcomunist, dar nu mai putea cupla cu realitatea mo­nar­hiei. Purtată la rever, pe drapele și în fan­tas­me colective, efigia regală nu mai avea în spa­te o omenire, o societate și, în cele din urmă, o națiune pregătită să rupă cursul istoriei. Cu alte cuvinte, faimoasa modernizare comunistă era un fapt împlinit.

De regulă, acest concept foarte la modă e apli­cat capacității planificate a regimurilor co­muniste de a umple țările pe care le subjugă de fabrici, betoane și băști industriale, în loc de căciuli țărănești. Celălalt efect e ree­du­ca­rea etică și mentală. Societatea e transferată pe un platou care dă impresia înălțimii și ilu­zia saltului într-o lume la zi cu progresul uman.

Tocmai în acest punct, care marchează eșecul unei societăți programate să își respingă trecutul, se deschide o discuție pe care co­mu­niștii nu și-ar fi dorit-o vreodată. Altfel spus, ultimele zile ale monarhiei pot prilejui o com­parație radicală și un bilanț istoric definitiv.

Cum? Mai întâi, așezând alături cele două pietre funerare. Inscripția de la căpătâiul co­mu­nismului spune, la o privire mai atentă, ceva foarte sec și sever. Astfel, la ora bilan­țului, comunismul e un regim care a avut la dispoziție 10 mandate parlamentare con­se­cu­tive, fără opoziție, fără presă și fără opinie pu­blică. În acest interval total securizat, regimul comunist a construit autoritar o mașină na­țio­nală de imitat industrii, a proletarizat aproape toată suflarea agrară și a școlarizat o po­pu­lație pe care a irosit-o pentru a acoperi po­zi­țiile din schema industrială cu care a acoperit țara. Rezultatul final al libertății totale de ac­țiune pe care s-a sprijinit regimul comunist e un regres național mascat în modernizare. Progresul uman a fost exclus. Din acest punct de vedere, adevărata consecință a regimului comunist e degradarea societății. A ma­te­ria­lului u­man - cum le plăcea comuniștilor să spu­nă.

Monarhia a avut un mandat istoric mult mai redus. După 1866, până la sfârșitul anilor ’30, când a fost sufocată de jocuri politice ter­mi­na­le, monarhia a avut la dispoziție cam 70 de ani plini. Intervalul e modest în comparație cu maidanul pe care comuniștii au zburdat, fă­ră griji și adversar. În acest răstimp, mo­nar­hia a dat României singura epocă de dezvol­ta­re autentică (1880-1920). Un sistem politic defectuos a asigurat, totuși, echilibrul și a pla­sat în conștiința publică ideea de merit. Per­soana a răsărit din adâncurile unei tradiții de do­minație colectivă și a început să se trans­forme în burghez, politician, comerciant, ar­tist, inginer și avocat. Presa a oprit alune­ca­rea în nevroză ideologică, deși a sfârșit ea în­săși în febră partizană. Unirea din 1918 a pus în legătură provinciile separate și a devenit ac­tul fondator al infrastructurii naționale. Co­mu­niștii, care rămân în conștiința publică pe poziția de mari constructori de infrastructură, n-au mișcat un deget. Cea mai mare între­ba­re lăsată în urmă de un regim care a avut în mână toate resursele e de ce n-a construit au­tostrăzi (în afară de suta de kilometri Bu­curești-Pitești). Răspunsul e: pentru că nu a avut interesul. Modernizarea comunistă nu trebuia să stimuleze circulația internă, care ris­ca să antreneze un nivel de comunicare pe­riculos.

Vechea superstiție a comunismului cons­truc­tor cade. Comunismul a fortificat în oțel și be­ton cadrele unei societăți închise și a nivelat, aco­lo, o societate care urma să îi slujească pe veci. Monarhia, cu rateurile și incon­sec­ven­țele ei, a deschis drumul pe care îl căutăm și azi.