Nu stiu (sonet degradat)

Sinceritatea nu stie sa se exprime in scris. Ea incepe cu durerea delicata a unei intuitii luminoase: intelegem, deodata, fara motiv, de ce merg lucrurile rau, in Romania, de ce am gresit in copilarie fata de cutare unchi pe care il luam peste picior sau cum anume reusim sa nu ne mai potrivim cu mersul lumii si cu bogatia fostului coleg de scoala. In clipa in care par pregatite pentru viata scrisa, aceste presimtiri asupra trecutului se muta in doua cuvinte: nu stiu. Scurte ca un ordin si usoare ca un val, aceste cuvinte vin nechemate, se asaza in fata sinceritatii pe care o desavarsisem cu o clipa mai inainte si o imping intre lucurile bune pe care nu le vom mai imparti vreodata. Scapa, uneori, poetii.

"Sufletul lumii nu mai are vreme/Sa isi mai ia un nume si un chip"
(Ana Blandiana - Sonet degradat)

Numai poetii inving blestemul sinceritatii ce nu se poate exprima, dar o fac infruntandu-l, intr-o alta limba, si de aceea raman necunoscuti, ei si marile lor descoperiri. Sinceritatea nu supravietuieste in public. Ea stie ca, aratandu-se in piata, va fi luata drept nebunie si se retrage, pentru a trai ghemuita in noi. In celula pazita de doua cuvinte: "nu stiu". Iata mai multe feluri de "nu stiu", din nenumaratele feluri de a spune lucrurilor pe alt nume.
Unul fundamental romanesc: nu stiu de ce, dar, cat va fi Iliescu, nu va fi bine. E o nestiinta plina de cunoastere. In ea intra lasitatea a milioane de oameni, tacerea si interesele lor, din care justitia a facut casa de piatra. Ne-am logodit in toata faradelegea, dupa ce am spus la altar "nu stiu". Monica Macovei e, in esenta, Ministrul Divortului National. Problema ei e ca orice divort cere minimum o para. Problema noastra e ca partea vinovata e unita si nu se va autoreclama, iar partea vatamata se compune din doua armate: una e obosita, saraca si fricoasa, a doua e civila, dezbinata si mica, iar a treia lipseste, fiind plecata, care la munca prin Schengen, care pe Internet.
Un "nu stiu" american si recent. Acum zece zile, Brian Nichols a navalit intr-un apartament din Atlanta, Georgia. Venea direct din sala de judecata, unde urma sa fie condamnat pentru viol. Sentinta nu s-a mai pronuntat. Intr-o clipa de uluiala, Nichols a smuls pistolul de la soldul unui gardian, l-a ucis pe judecator, apoi inca trei functionari ai justitiei si s-a facut nevazut. Pe drum a omorat un ofiter. Nichols a intrat la intamplare intr-un apartament si a gasit-o acolo pe Ashley Smith, o femeie de 26 de ani pe care se straduia sa ii schimbe. Si Ashley Smith stia cum arata un tribunal. Fusese condamnata de mai multe ori la pedepse scurte, pentru furt si fals. Fusese casatorita, dar, intr-o noapte, dupa o incaierare de bar, sotul ei a fost injunghiat si i-a murit in brate. Asa a ajuns Ashley Smith sa isi doreasca alta viata, sa citeasca, sa mearga la biserica si sa incerce sa fie o mama buna. In clipa in care Nichols i-a pus pistolul la tampla, iesea pe usa pentru a-si lua fetita de la gradinita. La inceput, Nichols a legat-o, dar apoi au intrat in vorba. Dupa o ora turuiau vrute si nevrute. In timp ce ii gatea, Ashley i-a povesit despre fetita, despre moartea fostului ei sot. Apoi l-a intrebat daca s-a gandit la cei carora le-a facut rau. Nichols a spus ca nu stie. Apoi, au mai schimbat cateva vorbe si el s-a dus sa faca dus. La intoarcere a intrebat daca poate sa faca ceva pentru ea. Poate curata, poate trage perdelele, poate repara ceva? Nichols a tras perdelele si, in timp ce le tragea, a marturisit ca a inteles: Ashley Smith e un inger. I-a iesit in cale ca sa il indrepte. A inteles si e gata sa se predea politiei. Era Brian Nichols nebun? Nu stiu, dar America e o tara mare, ciudata si puternica, tocmai pentru ca Nichols a fost sincer. Nu stiu ce concluzii vor trage europenii si nici macar nu stiu daca se vor apleca asupra acestui gen de povesti. Ele se intampla atat de des in America, incat trec neobservate sau se transforma in filme proaste de mare succes in Europa. Stiu, in schimb, ca multa lume nu stie ce e America. Un "nu stiu" vulgar. Din fotbal. Nu stiu cine va castiga Liga Campionilor, dar stiu ca nu mai are sens. Trofeul a fost deja atribuit. Ronaldinho si Juninho Pernambucano, doi brazilieni care dau impresia ca joaca la Barcelona, respectiv Lyon, au decis o chestiune de mare finete istorica si artistica si cu asta au adjudecat tot ce era in joc. Mai intai, Ronaldinho a inscris golul care nu se poate povesti, in meciul pierdut cu Chelsea. Un pendul din pozitie fixa, pe linia de 16, un spit scurt de golan pe strand si gata. Vinclu. Apoi Pernambucano, contra Werder Bremen. O lovitura libera departe, la 35 de metri, practic pe alt continent. Mingea a calatorit greoi, ca o ghiulea prusaca, si s-a infipt ca o pedeapsa cu inchisoarea pe viata. Vinclu. Am vazut golurile si m-am intrebat imediat unde le-am mai vazut. Sigur, pe strand si, oficial, in meciuri date peste cap, acum 30 de ani, de Nicolae Dobrin. Dar asta inseamna continuitate, fara ereditate. Ce e uimitor in aceste goluri atipice e gradul enorm de premeditare, lipsa capriciului si a intamplarii. Stilul si geniul, pe deasupra epocilor si rezultatelor. Liga Campionilor e o alcatuire perisabila. Viziunea care i-a fortat la expresie pe Dobrin, Ronaldinho si Juninho nu e. Nu stiu de ce preferam sa gravitam in jurul Ligii Campionilor, dar stiu ca aceasta febra comoda nu ne lasa mai buni, ci doar mai distrati. Nu stiu daca, atunci cand va fi nevoie, vom intelege. Nu stiu daca vom recunoaste miezul si binele: in Romania, in veacul american ce vine, in distractiile de care ne-am aninat.

"Nici o minune. Si de-ar fi sa fie/Nu-i nimeni sa o vada in pustie./Credinta macinata ca piatra in nisip"
(Ana Blandiana - Sonet degradat)