Precum pe Facebook, așa și pe pământ

Oricine poate fi inconsistent. Însă numai oamenii de stat au privilegiul dubios de a-și surpa șirul și gândirea exemplar, în folos pu­blic. Trebuie spus că inconsistență în­seamnă să te contrazici. În cazul omului de rând, con­trazicerea vine din arta pri­vată cu care vii de hac pro­priilor gânduri, în timp ce le rostești. În cazul omului de stat, aceeași artă se pre­zintă drept serviciu de uti­litate publică. Inconsistența trece la pătrat.

Președintele Iohannis a în­cercat să strângă de pe dru­muri necugetarea rostită în sprijinul An­tenei 3. Rezultatul e enervant de prost.

De unde a pornit tărăboiul? De la decla­ra­ția în care președintele a preluat refrenul Antena 3 și logica USL: aplicarea legii e un atac la libertatea presei. Sau, cum spu­nea președintele, libertatea presei nu poa­te fi suprimată din „banale motive admi­nistrative“. Vizitat fără programare în au­diență de un val de proteste, președintele a revenit, dorind să ne asigure că nu are nici în clin, nici în mânecă, nici prin Mi­ha­lache Dan, cu Antena 3. Ce spune pre­șe­dintele în corecția cu care încearcă să se scu­ture de acuzații? Că libertatea presei nu poate fi suprimată printr-o „abordare stângace“. Președintele repetă neabătut eroarea de care caută să scape.

Am trecut, deci, de la banalitate la stân­găcie. Președintele mângâie din ce în ce mai blajin pe cap legea, în postura ei de Bu­lă - student la drept. La prima ispravă, numitul student, lăsat singur printre An­tene, s-a dovedit un robot cenușiu. La a do­ua încercare, a devenit un nătâng în­căl­țat cu stângul în dreptul. Rămâne ca, la ur­mătoarea încercare, res­pectivul să se prezinte cu flori la porțile Antenei 3. Președintele îl va declara bi­ne intenționat, dar sen­timental. Și, după cum bi­ne se știe, libertatea presei nu poate fi atinsă nici mă­car cu o floare.

Povestea accidentelor de pe patinoarul din jurul An­tenei 3 a trecut pragul con­troverselor și a intrat în domeniul circului involuntar de stat. Dacă președintele nu e un simpatizant sau un dependent al An­tenei 3, de ce continuă să se lipească de slo­ganurile ei? Suntem în situația în care cineva preia convins deviza unei instituții care îi e indiferentă. Președintele ne oferă bilete gratuite la meciul în care galeria scandează lozincile echipei cu care nu ține. De aici, impresia oarecum amețitoare că președintele preia sloganuri la întâm­plare. Și tot de aici observația pro-dez­meticire după care întâmplarea nu trebuie să aibă rol și viață la vârful statului.

Totuși, președintele Iohannis declară că a în­țeles mesajul trimis de un amar de oa­me­nauți pe Facebook. Evident, nu e așa. Nu poate fi așa. Ce trebuia înțeles trebuia știut dinainte, și nu învățat după. Ob­ser­vația elementară după care într-o țară li­beră o hotărâre judecătorească se pune în aplicare, iar într-o țară cu libertăți si­mu­late mai vorbim, trebuia să-i fie clară pre­ședintelui de la bun început. Înainte de a fi tras de mânecă. Plutim în infantil. Pa­la­tul Cotroceni s-a declarat un pic înapoiat, s-a plasat într-un așezământ umanitar pentru corigenți și a angajat opinia pu­bli­că pe post de meditator. Eu greșesc, me­di­tatorul îmi explică unde am greșit, eu re­cunosc. Nu are rost să batem câmpii și fic­țiunea. Rolul meditatorilor trebuie să fie nul în asemenea situații. Ba chiar, exa­gerând foarte puțin, ar fi de spus că opinia publică și societatea civilă ar trebui să șo­meze îmbufnate în fața acestei teme. Le­gea și Constituția vorbesc clar singure și de ajuns. Legea și Constituția exclud orice ne­gociere în materie. Nu era nimic de în­țeles în mesajul de pe Facebook. Era de ci­tit Constituția.

Argumentația președintelui nu e nici mă­car defensivă. E, mai curând, o probă de autodepanare la cererea acestuia. Nimeni nu poate învăța un președinte cum să fie președinte. Nici democrația, nici mama ei, buna simțire. Dimpotrivă, un pre­șe­dinte trebuie să îi învețe pe ceilalți, în­cre­zători și la-coadă-stătători în noiembrie 2014, ce e și cum trebuie să fie un pre­ședinte.

Din acest punct de vedere, președintele Io­hannis n-a inventat nimic. Din 1989 în­coace, președinții României sunt aleși și pornesc la lucru demonstrând, invariabil, că au o mare problemă de adecvare pu­blică. Unde public nu e deprinderea de a face un mega-selfie cu națiunea, ci datoria de a fi dedicat interesului public. Adică, echi­librului codificat în legile care asigură egalitatea publicului cu sine însuși și cu pramatiile care vor să-l vânture. Acest act de finețe, înțelepciune și putere interioară sta­bilește, de la bun început, diferența în­tre politician și om de stat. Deocamdată, adi­că până la calendele lui Tsipras, pre­ședinții României au ratat această dem­ni­tate. Ion Iliescu a respins-o brutal, lă­co­mindu-se la satisfacțiile aduse de suflul gre­gar al vremurilor noi. Emil Cons­tan­ti­nescu a pulverizat-o sub presiunea dezor­do­nată a civismului idealist. Despre Traian Băsescu n-am căderea să mă pronunț.

Klaus Johannis a fost adus la putere de o zvâc­nire autonomă a societății. De aici tre­buie să decurgă curățenia și onestitatea cu care persoana privată poate înnobila func­ția președintelui. În rest, legea se ocupă, sec și exact, de toate. Cum s-ar zice, stân­găcia prodemocratică și banalitatea legii fac o președinție bună, un stat puternic și o na­ție mulțumită. Și pe Facebook, și pe pă­mânt.