Secu - Cornu - Corfu (istoria Romaniei trece in soapta)

Traian Ungureanu 29.04.2002

De același autor

Indiferenta - vina tragica a societatii romanesti

Stelian Tanase era inainte de 1989 un om neobisnuit. Am avut prea putini astfel de oameni si acest lucru ne costa. Alaturi de alte cateva figuri izolate (printre care Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Paul Goma, Radu Filipescu), Stelian Tanase a fost un razvratit adevarat.

In acele vremuri, el era un "naiv", un "apucat", spre deosebire de multimea celor complet indiferenti, de adeptii compromisului "intelept" si de practicantii asa numitei subversiuni "dinauntrul" sistemului. Problemele societatii romanesti nu erau insa aceste figuri tragice pe care contemporanii le-au privit cu ironie sau dispret.

Problema societatii romanesti era societatea insasi. Era majoritatea ampla care a suportat prin adaptare si s-a degradat prin lipsa de replica. Vina tragica a societatii romanesti a fost si este acea neputinta colectiva de a trai cu o anumita exigenta, acea indiferenta muta la ce se intampla cu omul.

Transformata in merit si justificare, aceasta mare problema a devenit subiectul unei teorii stupide care canta capacitatea, ba mai mult, geniul romanesc in materie de "supravietuire" biologica. Acest gen de incoronare pseudofilozofica poate legitima pe termen scurt un mod de viata, dar lasa netratata cea mai adanca problema a lumii romanesti: dezinteresul pentru alte forme de viata in afara de supravietuire, lipsa valorilor, a idealurilor, unde valoare si ideal inseamna altceva decat ce e dat sa fie.

Paradoxal, problema romanilor e ca, pe cand traiau in cea mai deplina servitute, ei nu erau obisnuiti cu libertatea. Ei nu aveau adica un reper alternativ la viata pe care o duceau. E greu de imaginat un roman care se culca intr-una din serile nesfarsitei ere comuniste spunandu-si "va fi mai bine numai daca de maine vom face asta si asta".

Romanii nu stiau ceea ce am impresia ca stiau polonezii, ungurii, cehii si alte popoare inrobite care au pastrat cumva amintirea libertatii si aveau deci in minte o alternativa la prezent. Simpla existenta a acestui gand diferit a distrus ideea comunista in acele societati, dupa ce ea a incetat sa mai fie doctrina oficiala. Or, romanii nu s-au simtit (cu cateva exceptii) deranjati de comunism. Ei s-au simtit solidari cu comunismul nu pentru ca i-au acceptat filozofia, ci pentru ca au putut trai mai departe in indiferenta, in ignoranta, intr-adevar biologic.

Intelegem astfel mai bine de ce dezinteresul moral de dinainte de 1989 s-a transformat atat de usor in interes material dupa 1989. Iar aceasta drama nu e nicaieri mai vizibila decat in relatiile romanilor, inainte si dupa 1989, cu Securitatea.

Securistii - cameleonii istoriei

Acasa se vorbeste in soapta e o colectie de documente. Stelian Tanase povesteste cum, in urma cererii depuse la CNSAS, a primit un dosar de securitate voluminos, dar vadit incomplet si selectat cu atentie.

Filele dosarului, transcrise si publicate de Stelian Tanase dupa indelungi indoieli, alcatuiesc sectorul de documente oficiale al cartii. Insa si jurnalul tinut de autor in aceeasi perioada (1984-1989) e tot un document. Un document adesea mai patrunzator prin luciditatea si adancimea observatiei decat filele de dosar alcatuite de ofiteri de securitate in mod vadit dobitoci.

Dosarul de securitate "Stefan" - numele de urmarire al lui Stelian Tanase - e, de fapt, un document primitiv, compus de fiinte primitive, dar - ma grabesc sa adaug - o mostra dura si clara de ceea ce numim, din ce in ce mai rar, regimul de "dictatura comunista". Dosarul de securitate "Stefan" ne pune in fata catorva adevaruri esentiale.

Mai intai, lumea ofiterilor de securitate: de la tov. maior Creta si tov. colonel Durlea, la tov. general Vasile si tov. capitan Dobre, toti acesti oameni, care, desigur, fac astazi figura de "specialisti", oameni de afaceri si chiar patrioti, sunt cretini (ceea ce nu e o revelatie), dar si siguri pe ei si pe timpurile lor. Ei au o certitudine masiva, o liniste netarmurita de oameni eterni.

La 20 decembrie 1989 ei primesc inca si prelucreaza note informative, cumva constienti ca, in definitiv, nimic nu se poate schimba fundamental in Romania.

Intr-adevar, instinctul acestor oameni a fost sigur. Stim acum, dupa 12 ani de la 1989, asa cum vom sti si dupa urmatorii 12 ani, ca istoria si societatea nu se schimba in Romania, asa cum stim din cartile de istorie ale altor neamuri (si religii). Iar regula dupa care trece istoria in societatea romaneasca e mai degraba o regula de trecere a timpului, cu schimbari de distributie viclene si schimbari de roluri istorice foarte rare. Singurele schimbari de adancime ale istoriei romanesti au fost provocate de interventii din exterior (iar acest gen de interventie a fost executat ultima oara de onor Armata Rosie in 1944).

Comandantii securisti din documentele publicate de Stelian Tanase stiu ca nu au cum sa piarda, ca rosturile nu se schimba asa usor si ca vor gasi rapid, la nevoie, banii, mastile si sprijinul care ii vor plasa intr-o noua retea. Ce fel de retea? Numele nu are prea mare importanta. Ieri, aparatul Securitatii. Azi, control financiar, latifundii agrare sau "patronat" industrial.

Maine, social-democratia sfatoasa a unor veterani, retrasi vara la vila de la Cornu si iarna la cascioara din Corfu. Important nu e numele, ci esenta raportului de dominatie pe care toti acesti Creta, Durlea si Dobre il prelungesc peste oranduiri. Nimic nu descrie mai bine aceasta capacitate uluitoare de prelungire a raporturilor de dominatie decat istoria unei institutii clasice de control: cenzura. Cartea lui Stelian Tanase e un izvor minunat din acest punct de vedere.

Cenzura practicata dupa 22 decembrie '89: cateva exemple

In 1978, Nicolae Ceausescu anunta cu nerusinare "desfiintarea cenzurii". Stelian Tanase noteaza cu precizie momentul si imi aduc aminte ca, imediat dupa anunt, aparatul de propaganda al partidului a facut un tur de forta laudand, comparand, demonstrand, explicand maretia si unicitatea acestei masuri pe care, bineinteles, cu umanismul lor luminat, numai comunistii romani au fost in stare sa o ia.

Evident, cenzura nu a fost desfiintata, ci a devenit mai inversunata, aplicandu-se de doua ori: o data la firul ierbii, pe manuscris, la iesirea din redactie, si a doua oara la Sectia de Propaganda de pe langa CC al PCR.

Cenzura a fost desfiintata, desigur, din nou, in 22 decembrie 1989. Dar si in acest caz avem de-a face cu o miscare inselatoare. A disparut, intr-adevar, din decembrie 1989, autocenzura. Nu ne mai ferim sa spunem si sa publicam nimic. A disparut, deci, cenzura noastra. Cenzura lor merge, insa, mai departe.

Ce exemplu mai brutal de cenzura poate fi gandit decat comedia sinistra a dosarelor de securitate?

A fost infiintata o institutie de carton, CNSAS, care nu are alt rol decat acela de a legitima deciziile stapanilor neschimbati ai arhivelor cu dosare.

Comedia functioneaza in felul urmator (conform unui exemplu foarte recent): cineva, de pilda NATO, cere identificarea si indepartarea cadrelor militare si de siguranta care au facut parte din Securitate si care ar putea veni in contact cu date si documente NATO, dupa admiterea Romaniei in Alianta.

Ce face sistemul? Ministerul Apararii se adreseaza CNSAS caruia ii cere, conform legii, sa verifice arhivele cu dosare. In cazul in care e vorba de personal militar, CNSAS nu poate face altceva decat sa se adreseze, pur si simplu, Ministerului Apararii caruia ii cere sa se uite in arhivele pe care le controleaza. Ministerul se uita si spune ca nu a gasit nici urma de securist. CNSAS ia la cunostinta si anunta ministerul ca nu are securisti in aparatul de conducere. Ministerul ia hartia CNSAS si compune pe baza ei un comunicat in care anunta opinia publica, ferm si legal, ca in urma verificarilor efectuate de CNSAS s-a constatat ca toata lumea in minister e curata. E sau nu procedeul diabolic citat mai sus o forma de cenzura?

Procedeul descris mai sus ilustreaza si o alta trasatura romaneasca de grup, o schema cu care institutiile romanesti "joaca" in momentele istorice: comedia oficiala, disimularea de stat, "mistoul" de cancelarie.

Toata lumea la putere in Romania stie deja ca Romania va fi admisa in NATO din motive care nu au absolut nici o legatura cu meritele candidatului. Meritul e numai si numai al conjuncturii externe, asa cum a mai fost cazul si in alte momente aurorale ale istoriei Romaniei (cel mai glorios e, fara indoiala, apoteoza nationala din 1918). Dupa logica meritului, autoritatile romane ar trebui sa comande repede cateva statui ale lui Bin Laden si sa le aseze pe soclurile de pe care tocmai au fost date jos statuile lui Ion Antonescu.

Lasand gluma la o parte, autoritatile romane aveau, totusi, posibilitatea sa-si tina gura si sa se puna pe treaba. Dar nu! Institutiile statului se lanseaza intr-o comedie publica de proportii. Ele se comporta ca si cum admiterea Romaniei s-ar datora tocmai bunei pregatiri a candidatului. Informatii. Elevul (corigent la Madrid) a primit in plic raspunsul exact inainte de intrarea la examenul de la Praga.
Grabit, el se lauda deja in gura mare cu impresia pe care o va lasa examinatorilor si nu uita sa aminteasca apasat ce sacrificii a facut ca sa se poata prezenta bine la examen. Cenzura (din jocul de-a verificarea la CNSAS) s-a transformat in mascarada simpatica. Ceea ce nu inseamna ca am intrat in epoca bunei dispozitii. Opera de cenzura istorica ramane un lucru grav.

Alt exemplu. CNSAS primeste cereri de la persoane civile care doresc sa afle daca Securitatea le-a intocmit dosar. CNSAS scrie serviciilor secrete detinatoare de arhive care raspund ca persoana X a avut sau nu a avut dosar.

Dosarele sunt apoi trimise petitionarilor spre consultare. Insa dosarele sunt aproape intotdeauna incomplete. Uneori se poate intelege chiar (cazul lui Stelian Tanase) ca dosarul a ramas deschis si dupa 1989. Oricum, au fost totusi scoase din arhive si puse la dispozitia solicitantilor mii de dosare.

Nu exista insa nici un dosar, nici o fila, nici o nota, nici un rand de dosar care pune in cauza un ofiter de securitate superior, un mare demnitar comunist sau o persoana publica fidela regimului comunist. Fara exceptie, singurele victime ale torentului de dosare sunt informatorii si - atentie! - nu orice fel de informatori, ci numai informatorii din categoria persoanelor cu reputatie intelectuala, figuri ale "lumii bune" de astazi, sau, asa cum s-ar spune in limbajul clasic al Securitatii, "dusmanii de clasa", informatorii "burghezi", adica oamenii "lor", nu oamenii "nostri".

Cazul Amedeo Lazarescu e bine cunoscut. Dar de-abia cazul "Cristescu", cazul central al cartii lui Stelian Tanase, lamureste pe deplin. "Cristescu" e numele de informator al lui Dan Oprescu, intelectual cunoscut si membru activ al cercurilor anticomuniste, dupa 1989. Prieten de casa al lui Stelian Tanase, Dan Oprescu si-a turnat amicul in toate felurile, dimineata, la sol si din saritura, traind o iluzie sinistra. El s-a crezut jucator la masa istoriei, chirurg superior care opereaza in timp ce sta de vorba cu victima, a avut adica iluzia stupida a puterii. El si-a inchipuit ca s-a aliat cu Securitatea care il va pretui si mentine indefinit.
Cu prima ocazie, insa, Oprescu a fost folosit de fostii lui protectori drept carne de tun literara si artistica. Securitatea l-a sacrificat fara ezitare, livrand dosarul "Stefan" in cadrul programului de diversiune mai larg ce ar putea purta numele de cod "Demascarea Securitatii fara securisti". E asta o forma de cenzura sau nu?

Sa nu parasim prea rapid acest episod. Putem presupune de ce l-a livrat Securitatea pe Oprescu dupa 1989, dar inseamna asta ca Oprescu a fost acceptat inainte de 1989? In fond, Cristescu s-a achitat exemplar de sarcina de informator. E usor de raspuns: Cristescu/Oprescu n-a fost niciodata acceptat pentru ca nu era "de-al lor", nu venea din aceeasi lume cu ei.

E vorba de acea retea enorma ai carei membri se recunosteau instantaneu prin simplul fapt ca fusesera, in definitiv, oameni simpli, fara "mofturi", oameni seriosi, nu apucati cu fumuri intelectuale, oameni care stiu ce e viata si detin acea filozofie imbatabila de care am vorbit mai sus: siguranta instinctiva ca lumea romaneasca nu are cum sa se schimbe impotriva lor.

De ce? Din simplul motiv ca ei sunt lumea romaneasca, adica sunt "din popor". Marele conglomerat securist si de partid al Romaniei comuniste era un club cu reguli stricte de intrare si cu o filozofie mica, dar fixa.

Dan Oprescu, si toti cei asemenea lui, nu aveau cum sa fie primiti in acest club, dar asta e mai putin important. Cu adevarat importante sunt izvoarele de putere ale acestui club care - am vazut mai sus - isi schimba din cand in cand sediul si firma de la intrare, dar continua sa domine. Aceasta inertie feroce pune pe ganduri. E ea doar rodul opresiunii directe a corpului politic si militar comunist sau e si rezultatul unei "colaborari", in care faimosul dar romanesc al "supravietuirii biologice" joaca un rol insemnat?

De la decorul comunist la scenografia (pseudo)capitalista

Am ajuns la cea mai delicata problema in relatiile romanilor cu Securitatea. Tema e luminata puternic de cea de-a doua serie de documente publicate de Stelian Tanase, adica de jurnalul autorului. "Ies pe strada si nu sunt acasa la mine. Nu recunosc locurile desi sunt tot alea de ieri (…) E ca-n viata intr-un hotel sordid, intr-o gara. Un dormitor cu paturi suprapuse, o cantina, o sala de asteptare" - noteaza Stelian Tanase in jurnal, descriind Bucurestiul intr-o zi de septembrie a anului 1989. Cei ce n-au trait acele vremuri trebuie sa faca un urias efort de imaginatie negativa pentru a incepe macar sa inteleaga catastrofa sociala a acelor ani.

Iarna 1985-'86, invocata cu oroare de Stelian Tanase, a fost probabil cel mai rusinos moment de istorie sociala romaneasca. Fara caldura, cu paltoane in dormitor si cu cartela in mana, oamenii au continuat sa se aseze la cozi, sa se adapteze gatind noaptea la flacara mica, sa moara asfixiati de gazele "reinviate" peste noapte, sa priveasca in drum spre serviciu la locul gol pe care se inaltasera pana de curand biserici si case vechi si sa faca deosebirea intre nefericirea de a gati copite de porc si fericirea de a manca supa concentrata iugoslava (mama mea a invatat chiar sa faca ochiuri pe fierul de calcat). Nimeni n-a avut nimic de spus.

Romanii s-au plans dupa un ritual uluitor: vorbind in cercuri sigure de prieteni si constatand de fiecare data ca "asa nu se mai poate", asa cum spui ca te-ai saturat de doua saptamani de ploaie. Prezenta Securitatii a fost tratata de romani in acelasi fel. Toata lumea stia cate ceva despre ispravile Securitatii, dar discutiile se reduceau la comentarii de la distanta, incununate doar de speranta vaga ca "o sa le treaca". Toata lumea s-a pus pe asteptat "vremuri mai bune". Dar ploaia a continuat. Exceptiile au fost rare si - repet - ele au fost privite cu mirarea si compasiunea rezervate indeobste nebunilor.
Numele unor Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Stelian Tanase erau cunoscute de la Europa Libera, dar nu sugerau decat un tabel de anormali care "o cauta", o specie straina si imprudenta.

Imi aduc bine aminte ca n-as fi miscat un deget impotriva regimului si imi aduc si mai bine aminte ca ideea de a protesta mi se parea terifianta, pentru ca o gaseam egala cu ideea de a protesta impotriva lumii, asa cum e ea pe la noi, prin Romania. Acest gen de pasivitate nu era totusi doar o consecinta a fricii. Se poate ghici aici o trasatura mai adanca.

Oamenii recunosteau intr-un fel temeinicia lumii in care traiau. Ei confirmau, fie si indirect, legitimitatea Securitatii si colaborau fie si partial la alcatuirea lumii in care traiau. De ce acest comportament? Cartea lui Stelian Tanase m-a condus spre o banuiala mai veche. Populatia Romaniei nu a vazut in Securitate un corp strain, un "ocupant", ci un stapan, un conducator local.

Ideea are o traditie istorica prodigioasa. Ea ne duce la figura boierului, prefectului, politistului, primarului care pot face aproape orice intr-o societate resemnata la convingerea intima ca asta e, in fond, menirea autoritatii. Acest raport de sorginte feudala s-a prelungit sub comunism si pe el se sprijina intuitia ofiterilor de securitate care "stiu" ca istoria nu le poate face nimic.

O lume incapabila sa se vada libera

Acestea fiind datele, problema Securitatii e irezolvabila in Romania. Ea are caracter organic, adica e mai degraba parte a unei lumi romanesti in care nu reprima valori, amintiri sau nazuinte contrare.

Acest lucru a fost dovedit de usurinta cu care a fost anihilata dupa 1989 problema Securitatii. Aceasta chestiune a fost abordata in ultimii 12 ani in doua feluri. In primul rand e vorba de abordarea oficiala. Aparatul de stat, format din datornici si continuatori ai Securitatii, a reactionat in mod diversionist, tergiversand si, in cele din urma, ridiculizand aceasta problema grava (Adrian Nastase a conchis, de pilda, ca functionarii CNSAS "ling dosare"). A doua reactie a pornit odata cu asaltul verbal lansat impotriva Securitatii, dupa 22 decembrie 1989, de intelectuali si politicieni anticomunisti. Strigatul lor poate fi comparat doar cu vaietul unei victime care stie ca a patit ceva, dar nu poate spune decat ca a patit ceva. De aici, amatorismul si usurinta cu care acesti oameni au fost manipulati.

Dupa 12 ani de astfel de abordari, putem conchide ca problema Securitatii nu se poate rezolva, pentru ca s-a rezolvat de mult. Atat perversiunea discursului oficial, cat si amatorismul protestului public marturisesc ca Securitatea nu a fost, inainte de 1989, o problema, in termenii pe care ii folosim dupa 1989. Spre consolarea celor ce vor sa afle ca romanii nu sunt inventatorii mecanismelor de falsificare a istoriei lor recente, ma grabesc sa semnalez o carte abia aparuta: Marianne in lanturi - un studiu vast, in care istoricul britanic Robert Gildea descrie si documenteaza falsificarea istoriei recente a Frantei, mai precis efortul colectiv anonim, opera istoriografica si interventia politica care au fabricat impreuna mitul Rezistentei franceze si au acoperit adesea realitatea relatiilor de colaborare ale populatiei cu ocupantul german.

Securitatea a trecut cu succes de la decorul comunist la scenografia (pseudo)capitalista. Solutia de indepartare violenta a aparatului securist regenerat e iluzie pura. Fostii ofiteri de securitate pot fi linistiti. Terorismul are sanse practic egale cu zero in Romania.

Nu exista in Romania nici o traditie sau grup social coerent care considera Securitatea expresia unui ideal complet negativ sau reprezentanta unei puteri straine (suntem departe de teroristii irlandezi, care pot inca defini autoritatile britanice ca ocupant strain, sau de teroristii basci, care reusesc sa vada in autoritatile centrale de la Madrid instrumentul unei culturi straine).

Domnia Securitatii n-a fost niciodata (cu posibila exceptie a anilor de inceput) o noutate traumatica pentru obisnuintele sociale si mentale ale populatiei Romaniei. Cartea lui Stelian Tanase se rezuma la prezentarea de documente si bine face. Rezultatul final e convingator si covarsitor: imaginea unei lumi incapabile sa se gandeasca pe sine altfel decat in conditii de servitute.

* articolul pleaca de la cartea lui Stelian Tanase - Acasa se vorbeste in soapta, Editura Compania, 2002, dar, in mai multe pasaje ale sale, reflecta experienta si contine opiniile strict personale ale autorului.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22