De același autor
Cate ceva din toate, plus o carticica aparuta prin 1998, Umor parlamentar, o culegere de ziceri hatre ale primului ministru, insotite de desenele mucalite ale lui Mihai Stanescu. Numai atat? Pe hartie tiparita, cam atat. In materie de modele si posteritate politica, mult mai mult.
Exista, asa cum stim de mult, o anume aplecare a romanului spre bascalia in diverse concentratii. De la produsul gros, la variantele sale mai subtile, umorul permanent e probabil cea mai raspandita forma de reactie a romanului in fata vietii reale. Lucrurile mici sunt amanate, iar lucrurile mari sunt evitate. Unealta e de fiecare data aceeasi: umorul. El rezolva ceea ce nu se va rezolva niciodata altfel.
Apropierea de viata e precedata de cateva salve de batjocura sceptica. Daca si dupa acest baraj ceva serios mai scoate capul, cateva observatii sclipitoare si derutante sunt de ajuns pentru a devaloriza situatia. Reteta a fost demult adoptata de omul singur si, din acest punct de vedere, ne aflam in fata unui automatism mental. Aceeasi reteta a devenit insa si bun colectiv, iar din acest punct de vedere avem de-a face cu un comportament social. Pana aici, guvernul primului ministru Adrian Nastase se situeaza in limitele previzibile ale specificului national si nu se deosebeste, deci, de experiente anterioare (dintre care cea mai vizibila a fost, desigur, defilarea caravanei Radu Vasile). Actualul guvern a facut insa din aceasta aplecare nationala spre lasitate verbala o valoare centrala. Iar acest lucru a devenit evident in toata gravitatea lui in ultimele cateva saptamani, dupa ce au fost sacrificate intru-umor cateva teme esentiale pentru echilibrul politic si statal al tarii.
Primul ministru a evocat, de pilda, ideea organizarii de alegeri anticipate.
Sugestia a fost preluata febril de mediile de informare, mai ales de televiziuni, care au continuat in acest fel sa se defineasca drept sali de videoconferinta ale primului ministru. Dar scenariul alegerilor anticipate nu era decat o gluma gratuita. Primul ministru nu poate convoca alegeri anticipate printr-o simpla ridicare de spranceana, ba nu le poate convoca deloc. Doar presedintele poate face acest lucru si numai dupa aparitia unei liste lungi de imposibilitati de guvernare. Mecanismul constitutional e greoi si pare chiar menit sa descurajeze acest gen de solutii. Nici un guvern roman nu a organizat alegeri anticipate, desi au existat momente de impas real, infinit mai grave decat calmul majoritar de azi. Si atunci?
In primul rand o stridenta. O gluma gratuita aruncata "la deruta" dar si o anume dezorientare profesionala. Nu poti fi vesel in decor de stat si nici inovator spontan pe teme de politica majora (mai simplu, sunt convins ca masinile guvernului sunt reparate numai cand se strica si atunci doar dupa manual, nu dupa ureche). Sugestia alegerilor anticipate n-a fost, din pacate, singura aventura relaxata a guvernului prin spatii dense. Primul ministru a staruit de mai multe ori asupra temei: daca-poporul-preseaza-Iliescu-candideaza. Momentul trebuie bine inteles. Aceasta gluma de stat nu mai e o chestiune de umor extrem. Cu sau fara stiinta celor ce au initiat aceasta tema, sistemul constitutional romanesc a trecut poate prin cel mai periculos moment al existentei sale. Interventia prin care primul ministru se declara gata sa se plece in fata vointei populare a fost in primul rand o propunere de abandon, semnalul care a transmis societatii, macar o clipa, ca sistemul constitutional poate fi pur si simplu casat, ca romanii pot fugi condusi de primul ministru spre alta republica in care masele fac legea, asa cum audienta face tabloidul. La orizont s-a vazut un moment peronismul.
Gluma a fost refuzata prompt de destinatar, dar acest lucru e mai putin important. Cu adevarat important in acest gest ce merita titlul de "mineriada constitutionala" e refuzul de a incremeni in fata temelor mari, capacitatea profund negativa de a ridica negocierea deasupra interesului national. Precedentul fixat de aceasta "gluma" ar fi trebuit sa scoale din pat macar o parte din juristii si oamenii de stat ai partidului de guvernamant. Nesanctionata, aceasta butada a fisurat sistemul constitutional romanesc, mai precis i-a micsorat prestigiul in ochii opiniei publice. Unde s-a glumit o data se mai poate glumi.
Consecintele se vor vedea mai tarziu. La fel de pilduitoare sunt si reusitele guvernului roman. Indraznesc sa trec intre ele semnarea acordului cu Statele Unite asupra Tribunalului Penal International. Multa lume contesta acest act si nu am de gand sa resping rezervele solide formulate de comentatorii de presa din tara. Socotesc insa ca semnarea acordului a fost un gest pragmatic si in acelasi timp o initiativa in campul politicii reale.
Guvernul roman s-a asezat la masa alaturi de marii jucatori si va pierde sau va castiga pe mana lor. E un gest - in sfarsit - lipsit de ambiguitate si inca mai mult o decizie ferma intr-un moment delicat. Or, primul ministru a decis sa se distanteze tocmai de acest gest. El a declarat Ministerul de Externe in intregime responsabil de aceasta decizie si s-a lepadat astfel de aceasta premiera in materie de claritate ca de o povara.
Plasarea primului ministru nu e tocmai surprinzatoare daca vedem in ea confirmarea unei continuitati.
Distantandu-se de un act ferm primul ministru isi confirma preferinta pentru ambiguitate. Refuzand elegant sa fie solidar, primul ministru ramane in schimb fidel liniei dupa care nu exista teme ultime, spatii serioase, zone solemne in care umorul e nelalocul lui, iar negocierea personala e abolita. Aplecarea spre relativism politic a iesit intarita din toate aceste ultime luari de pozitie degajate ale primului ministru. Ea va fi probabil adevarata mostenire politica a actualului guvern. Un fel de a sta de vorba pe orice tema, cu umor inainte de raspundere.
