De același autor
De ce Portugalia? Simplu şi inevitabil. Pentru a stăvili domnia circumstanţelor asupra caracterului. Portugalia a făcut un turneu modest în faza grupelor şi s-a strecurat aproape neverosimil, plagiindu-şi remizele, în faza a doua. Apariţia în finală a părut dinainte inutilă. Outsider pur sânge, Portugalia era menită să pună Europenele la dispoziţia Franţei. Apoi a intervenit excesul dus până spre graniţa cu abuzul. Circumstanţele au început să preseze.
Mai întâi, Portugalia l-a pierdut repede şi nedrept pe Cristiano Ronaldo, liderul şi făcătorul de minuni rezident al echipei. O intrare complet stupidă a lui Payet l-a scos din joc pe Ronaldo şi a declanşat o formidabilă transformare psihică: Portugalia orfană a trecut de la postura de pescar de şanse la forţa răzbunării. Silită să coaguleze o echipă, Portugalia a reuşit, astfel, să dea Franţei ceva prea greu şi prea hotărât: o echipă de caracter, o echipă care refuză să se predea.
Restul a curs după reguli morale care par imposibile pentru casele de pariuri, dar dictează în situaţiile de unu la unu cu destinul şi norocul. Franţa, strivită de aşteptările unei naţiuni sastisite de eşec social-politic şi setoasă de reuşită - de orice reuşită -, a clacat. Eder a marcat un gol statuar, târziu, în prelungiri, când nimic nu se mai poate întoarce, şi Portugalia a câştigat titlul european. După un vis prea mult implorat social şi politic, Franţa s-a întors acolo de unde a plecat acum o lună: la bănuiala că nu e pregătită pentru duelurile mari.
Nu e mare lucru de spus despre fotbalul acestei finale, pentru că, în genere, nu e mare lucru de spus despre fotbalul acestor Europene. De fapt, fotbalul a fost înghiţit şi degradat de context, de împrejurările morale şi politice ale lumii europene din jur. Iar asta nu putea genera fotbal de calitate.
Din acest punct de vedere, nimic mai european decât Europenele. Administrativ, mental şi tehnic, fotbalul Europenelor a tradus starea de fapt dominantă în societăţile Europei.
Se spune de mult şi, adesea, exagerat, că fotbalul oglindeşte fără întârziere mersul lumii din afară. Euro 2016 a făcut-o atât de fidel, încât e greu de spus care e oglinda şi cine e oglinditul.
Portugalia este noua campioană europeană la fotbal.
Mai întâi, pentru că Euro 2016 a fost, de la rău început, un proiect anexat de propriul sistem administrativ. Extinderea de format, de la 16 la 24, a stârnit strigăte de admirație (mai mult înseamnă mai bine, mai mulţi înseamnă mai buni!) şi a generat o cădere imediată de nivel. Din momentul în care noul sistem a garantat calificarea în eliminatorii a 16 echipe din 24, minimalismul prudent a devenit legea. Toată lumea a jucat ştiind că singurul lucru care trebuie evitat e ultimul loc în grupă. De aici, un fotbal fără elan şi speranţă, un soi de şah letargic, jucat cu ochii pe ceas. Aglomerarea maniacală a centrului a pus capăt oricărei încercări de creaţie. Un marcaj de paznici pe contracte de 90 până la 120 de minute a dat impresia muncii, dar a mascat, de fapt, o inabilitate tehnică înduioşătoare. Prea multă lume are nevoie de cursuri urgente de dat cu latul pe direcţia generală de atac.
Euro 2016 a plutit inert şi lent sub o medicaţie împrumutată din viaţa publică europeană. De acolo au pătruns în fotbal lipsa de viziune, dispariţia liderilor şi clişeele prelungite. O mediocritate festivă a domnit în teren şi a fost felicitată din tribune de mulţimi costumate patriotic şi foarte mulţumite să celebreze triumfuri sub aproape orice pretext. Da, statistic, Ţara Galilor şi Islanda au fost o revelaţie. În teren, fotbalul jucat de aceste două premiante a fost banal. Am uitat că, nu demult, outsideri ca Austria, Danemarca, Croaţia, Grecia aduceau în fotbal ceva mult mai important decât saltul statistic de o vară.
Violenţa Europenelor a trecut repede, imediat ce Anglia şi Rusia s-au întors acasă, pentru reaprovizionare cu bere şi cărămizi. Însă Europenele au fost însoţite surd de ecoul şocurilor din afară. Marea Britanie s-a rupt de UE, un nou măcel a avut la loc la Istanbul şi încă unul a luat vieţi de europeni nevinovaţi în Bangladesh. Momentele de reculegere şi doliul naţionalei italiene au marcat ororile. Britanicii au fost în turneu fără să fie şi s-au întors în insulă, unde se simt mai bine, fac mai mulţi bani şi se bat în Premier League, un show mult peste ce pot Europenele. Însă deprimarea şi lipsa de apetit transmise de dincolo de stadion s-au imprimat şi s-au simţit pe teren. Monotonia măruntă a jocului nu vine numai din reţetele tactice la modă. O undă de neîncredere şi aversiune la risc s-a aşezat deasupra fotbalului, indiferent de stilul naţional şi talentul individual.
Efectul de aplatizare a fost evident. Sursa cea mai plauzibilă e supraexpunerea. În fond, Europenele au amestecat unul şi acelaşi pachet de cărţi de joc. Aceiaşi jucători, strânşi de pe la cluburi engleze şi spaniole, s-au văzut şi revăzut pentru câteva zeci de meciuri în plus. Europenele sunt o copie secundă sau terţă a Ligii Campionilor. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Nu există surpriză sau mister. Reţetele vin de-a gata. Oricine poate fi blocat şi orice meci tinde spre anihilarea reciprocă. Repetând spectacolul politic al Europei, fotbalul s-a transformat într-un summit permanent.