De același autor
Optimismul ultimului discurs privind Starea Națiunii e depășit de regresele sistemului internațional la finalul celor două mandate de administrație Obama.
Intrat în linia dreaptă a ultimului an de mandat la conducerea Statelor Unite, Barack Obama a susținut în 12 Ianuarie discursul anual privind Starea Națiunii (State of the Union). Momentul reprezintă o bună ocazie pentru câteva clarificări și capitalizări politice, mai ales la final de mandat. Era de așteptat, totuși, ca președintele SUA să folosească la capacitate maximă oportunitatea. Obamacare, scăderea șomajului, o educație mai bună pentru mai mulți, condamnarea lăcomiei corporațiilor – toate se încadrează în linia politică a Partidului Democrat. Însă, deși a încercat să iasă cu un discurs destinat temperării clivajului dintre democrați și republicani, președintele pare să insufle, din nou, vânt în pânzele candidatului partidului la Casa Alba, probabil Hillary Clinton. De altfel, aflat în imediata sa proximitate, alături de vicepreședintele Biden, speaker-ul Camerei Reprezentanților, republicanul Paul Ryan nu a părut foarte impresionat de-a lungul expunerii prezidențiale care s-a întins puțin peste o oră, în ciuda apelurilor repetate la acțiune bi-partizană.
Evaluarea președintelui asupra politicii interne, cu un ton vesel și optimist, pare în contradicție cu starea populației, la începutul unui an electoral ce anunță o dezbatere intensă. „Majoritatea americanilor cred că economia nu e vibrantă, văd cum SUA pierd în mai multe zone de pe glob, (...) contrastul dintre seninătatea președintelui (Obama) și agitarea nemulțumirii publice de către candidații ambelor tabere (democrați și republicani – n.r.) e dramatică”, scrie Jennifer Rubin în Washington Post.
Invariabil, agenda externă e direct legată de politica internă. Și ajungem la punctul de interes pentru aliații americanilor de pe tot globul, și în special pentru București, o capitală care contribuie la un parteneriat strategic cu Washingtonul și care, dată fiind realitatea din regiune, are nevoie să cunoasca liniile majore în care este trasată intenția Statelor Unite peste granițe. Dar în ciuda eforturilor echipei prezidențiale de a susține discursul șefului statului cu numeroase date prezentate în timp real, politica externă a administrației Obama pare la finalul celor două mandate timorată, mediocră, cu tendințe izolaționiste. Nu degeaba a repetat președintele argumente cu privire la abandonarea rolului de jandarm al Planetei. „Nu putem să încercăm să preluăm și să reconstruim fiecare țară care cade în criză, chiar dacă avem cele mai bune intenții. Ăsta nu e leadership”, a spus Obama, dând exemplele Vietnamului și Irakului. „Am folosit sancțiuni internaționale și principiile diplomației pentru a preveni un Iran înarmat nuclear. În timp ce vorbim, Iranul a încetinit programul nuclear, a eliminat rezervele de uranium, iar lumea a evitat un nou război”. Între timp, Gărzile Revoluționare iraniene arestau zece marinari americani, pe motiv că ar fi pătruns în apele teritoriale iraniene din eroare. Teheranul a decis, astfel, să îi elibereze doar “după ce și-au cerut scuze”. Incidentul face parte dintr-o lungă serie de provocări iraniene, cu filmări în depozite subterane pline cu rachete, la doar câteva zile distanță de implementarea acordului nuclear semnat între Iran și puterile lumii.
Al 94-lea discurs asupra Stării Națiunii americane sugerează și o reinterpretare a priorităților agendei de politică externă pentru ultimul an: de la o repivotare dinspre Europa de Est – acolo unde Federația Rusă e din ce în ce mai prezentă – spre gestionarea focarul sirian al Orientului Mijlociu, la respingerea competiției cu o altă “așa zisă superputere” (o trimitere subtilă către ruși, asta deși Vladimir Putin spunea recent în presa germană că Moscova nu vrea statutul de superputere, deplângând prețul prea ridicat, cu toate că liderul de la Kremlin a ținut să reafirme convingerile Federației că Occidentul și în special americanii se fac vinovați de criza din Siria), constatând totodată uzura sistemului internațional postbelic.
“Cu o economie în contracție, Rusia toarnă resurse pentru a propti Ucraina și Siria – state-client pe care văd că le pierd din orbită ”. Casa Albă va trebui să explice de ce, în transcriptul discursului, a făcut din “statele-client” ale președintelui simple “state”. Kievul ar trebui totuși să înțeleagă că americanii nu pot să reconstruiască fiecare țară care cade în criză, în pofida “celor mai bune intenții”. Este singura mențiune directă la dosarul ucrainean în cele 60 de minute ale discursului.
Istovită și oarecum neputincioasă, cam așa arată politica externă a Statelor Unite la finalul celor două mandate ale administrației Obama.
