De același autor
În timp ce rușii nu contenesc acum, după doborîrea Suhoiului, cu declarații incendiare, în urmă cu un an și jumătate păreau destul de puțin preocupați de faptul că aproape 300 de oameni și-au pierdut viața deasupra Ucrainei.
Doborârea unui avion de vânătoare rusesc Suhoi-24 de către turci, cu tot ceea ce a urmat în materie de declarații virulente și amenințări cu represalii severe, mai ales din partea Moscovei, poate fi privită și dintr-un alt unghi, dincolo de complicațiile suplimentare introduse în conflictul din Siria. De mai multă vreme rușii testează constant reacția Alianței Nord-Atlantice în diferite moduri, de la răpirea unui ofițer estonian pînă la avioane militare care merg la limita spațiului aerian al țărilor membre. Multă lume îi acuză pe turci că au reacționat impulsiv, riscând o escaladare gravă. Însă, de ce ar trebui să fie Ankara mai reținută în reacții în condițiile în care astfel de incursiuni avuseseră loc în alte cîteva rînduri?
NATO nu se așteapă deloc ca provocările Rusiei să înceteze. A recunoscut asta chiar Secretarul General al Alianței, Jens Stoltenberg, în 2 Decembrie, cînd a declarat că „provocările pe care acțiunile Rusiei le reprezintă pentru spațiul Euro-Atlantic vor rămâne cu noi pentru multă vreme”. El a cerut Aliaților să facă o prioritate din restabilirea predictibilității în relația cu marele vecin de la Răsărit.
Incidentul doborârii Suhoiului rusesc de aviația turcă a dus la un adevărat război al declarațiilor la nivel înalt între Moscova si Ankara. De mult timp spațiul public nu a fost populat cu atât de multe cuvinte grele. De la acuzele privind "înjunghieri pe la spate" și contra-acuzele care vorbeau despre tiparul propagandei sovietice, turcii și rușii par deciși, cel puțin deocamdată, să excludă orice cale de conciliere, cât de mică. Însă, în timp ce rușii nu contenesc acum, după doborîrea avionului lor militar, cu declarațiile incendiare, în urmă cu un an și jumătate păreau destul de puțin preocupați de faptul că aproape 300 de oameni și-au pierdut viața deasupra Ucrainei.
Occidentul trebuia să se scandalizeze încă din iulie 2014, atunci când 298 de civili au căzut din cer carbonizați, după ce cursa de linie Malaysia Airlines MH17 a fost doborâtă cu o rachetă sol-aer de tip BUK, lansată din zona controlată de separatiștii proruși. Însă nu doar separatiștii erau proruși, chiar sistemul de rachetă era de proveniență rusească, arată concluzia anchetei internaționale coordonate de Biroul Olandez pentru Securitate (OVV), al cărei raport a fost prezentat 15 luni mai târziu, în octombrie 2015.
Sigur că Moscova a respins în repetate rânduri acuzațiile Occidentului potrivit cărora rușii se află în spatele incidentului, prin interpușii lor separatiști din Donețsk și Lughansk. Și sigur că, în ciuda faptului că a spus in la fel de multe ocazii că vrea să contribuie la aflarea adevărului, Kremlinul a avut grijă să blocheze – în 30 iulie 2015 – o rezoluție ONU privind înființarea unui tribunal independent care ar fi urmat să ancheteze doborârea MH17. Inițiativa a căzut la vot, după ce ambasadorul rus la Națiunile Unite, Vitali Ciurkin, a făcut uz de veto.
Mai mult, rușii consideră ancheta olandeză asupra prăbușirii zborului MH17 drept părtinitoare și au acuzat politizarea acesteia. “În ciuda eforturilor repetate și îndelungate ale Rusiei de a organiza ancheta în așa fel încât concluziile să fie cuprinzătoare și imparțiale și să ia în calcul toate informațiile pe care le avem, este o încercare evidentă de a trage concluzii părtinitoare, de a executa ordine politice”, spunea Serghei Ryabkov, adjunct al ministrului rus de Externe, la scurt timp după publicarea raportului anchetei.
Poate că un avion militar, în mod inerent supus riscurilor, doborât într-o regiune incertă este un eveniment demn de atenția publică. Problema este că lumea pare să fi uitat (și iertat?) tragedia mult mai tulburătoare de acum un an și jumătate de care, direct sau indirect, Rusia este responsabilă.
