De același autor
Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un tulburător Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale.
În magia convertirii celebrului film al lui Ingmar Bergman la dialogul intim cu spectatorul de teatru, devii deopotrivă martor şi personaj al propriilor percepţii, ecranate adesea de convenţiile statornicite dincolo de care se întrezăreşte, fulgurant, realul unui pariu cu imposibilul. Metoda acestei raportări a interiorităţii la proiecţia realului în artă şi reacţia în registrul corespondenţelor ar putea fi sintetizată prin întoarcerea spre antecesori de notorietatea lui Zeami, maestru al teatrului NŌ, şi/ori, în contemporaneitate, spre personalităţi atât de diverse, precum Antonin Artaud, Peter Brook sau Andrei Tarkovski, spirit mistic, pentru care arta e o rugăciune, invocat aici… Sunt câteva dintre reperele unui om de teatru aplicat, care se obstinează să caute modalităţi de expresie insolite, capabile să insufle o nouă energie unui domeniu aflat în derivă şi să incite publicul prin experienţe exemplare, fără compromisurile păgubitoare pentru toţi. Cu luciditatea clinicianului, Andrei Şerban, căci despre el e vorba în propoziţie, constată Alzheimerul care se instaurează ca stare de fapt, o boală faţă de care nu pretinde că ar fi deţinătorul vreunui panaceu. Lasă însă uşa deschisă oricui ar fi cu adevărat interesat de munca sa, numai că intrarea e îngustă, iar selecţia inevitabilă.
Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj acest tulburător, prin jocul conţinut al contrastelor, Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale. Este un spectacol de studio. L-am văzut abia în această toamnă, la Teatrul Odeon, obţinând, nu fără strădanie de la organizatori, unul dintre cele 75 de locuri, cât suportă o reprezentaţie. Din bunăvoinţă poate, au mai fost acceptate vreo 10 persoane în plus, ceea ce până la urmă e lăudabil. Înaintea intrării în sală, fiecare norocos a primit o pereche de şoşonei din plastic, pentru a nu întina locul cu praful străzii. Traseul iniţiatic astfel conceput ne-a amintit, la altă scară, fireşte, experienţa similară din Tragedia antică a regizorului Andrei Şerban de la TNB din 1990, al cărui director chemat din SUA şi numit de ministrul Culturii Andrei Pleşu a fost vreme de doi ani. Acolo pătrundeam pentru prima dată în burta balenei, subteranele terifiante ale Puterii răsturnate, credeam, şi tot acolo, dar la un nivel superior, histrionii au luat în stăpânire loja tiranilor. Însă nu pentru mult timp, dublurile lor lucrând la noua ordine ce i-a propulsat la butoanele de comandă unde nu se mai prefac că lucrează.
La Odeon, am păşit în şir indian spre încăperea tapetată în roşu, întâmpinaţi din spatele cortinei de o cordială strângere de mână, încât era cât pe ce să gafez: „Salut, Bogdán“, era chiar Bogdán Zsolt, dar făceam parte din altă piesă. Ca un bun amfitrion, m-a condus în tăcere către mica mulţime care aştepta în picioare, apoi ne-a asigurat că este actorul care-l va interpreta pe Ingmar Bergman şi fiecare cuvânt trebuie urmărit cu atenţie. În acelaşi stil, când serios, când amuzat, le-a prezentat pe eroinele spectacolului, ce se expun cu grimase şi glume uşoare, făcând mici piruete pe podiumul alb destinat parcă unei parade a modei. Acesta a fost vestibulul trecerii într-un alt spaţiu, tapetat de sus până jos în aceeaşi culoare intensă, încât publicul e deja implicat în aventura ce se desfăşoară în faţa sa. Una a visului evocat de Bergman în cartea autobiografică Lanterna magică şi a translării abrupte în realitate sau în coşmar în absenţa martorului chemat să modereze, să îmblânzească aspectele colţuroase care fac viaţa imposibilă. Fără a edulcora dramatismul păcatelor, vitregiile destinului, obsesiile mascate ale lipsei de iubire, neînţelegerii, tirania singurătăţii descumpănite. Andrei Şerban avertizează asupra unor asemenea pericole prin modalităţi care se întregesc: refuzul de a confunda în jocul actoricesc masca şi obrazul, identificarea până la confuzie a actorului cu rolul pe care-l interpretează, teoretizate în tratatele secrete de teatru NŌ scrise de Zeami în urmă cu 600 de ani – de aici ludicul ce contrabalansează situaţia tragică pe care, iată, o regăsim chiar la un grad sporit de intensitate. Este una dintre probele de virtuozitate asumate de Andrei Şerban în poetica sa, pariul cu imposibilul. Şi, pe de altă parte, tehnica cinematografică a dublelor, discursivul revitalizant, restabilirea echilibrului prin momente de joacă, prin umor.
În adaptarea semnată împreună cu Daniela Duma, Strigăte şi şoapte este un tulburător excurs în laboratorul marelui suedez, dar şi „cea mai cehoviană dintre montările mele“, afirmă Andrei Şerban, reflecţie ce ne conduce în universul „omului interior“ sau în ceea ce am uitat parcă să numim sufletul omenesc. Încă de la primul gest, eşti introdus în ficţiunea multistratificată, închisă într-un spaţiu fără ieşire. Aici se consumă drama celor trei surori reunite la căpătâiul uneia dintre ele, măcinată de o boală necruţătoare.
Agnes este interpretată remarcabil de actriţa Petkő Anikó, eroina ce dă glas obsesiilor majore din filmul lui Ingmar Bergman, filtrate cu minuţie artizanală în viziunea scenică de mare profunzime a lui Andrei Şerban. În agonie, trăind la paroxism suferinţa unei boli necruţătoare, rămâne singura care nu şi-a pierdut încrederea în iubire şi frumuseţea inefabilă a acelui vis –„a fi împreună“, contrazis de evidenţe. Regăsind, totuşi, cu ultimele rămăşiţe de energie puterea de a zâmbi încât Preotul (una dintre cele cinci ipostaze întruchipate de Bogdán Zsolt, jucate cu aceeaşi măiestrie histrionică, îmbinând tehnica actoricească dusă la perfecţiune şi echilibrul suveran în distribuirea accentelor expresive) îşi recunoaşte insuficienţa credinţei. Necesitatea unei interprete de asemenea anvergură răspunde centralităţii proiectului transpunerii scenice, precum şi subiectului acţiunii, cu toate ocolurile premeditate în calea către esenţă: trecerea abruptă de la realitatea ficţiunii la realismul muncii de atelier, această ficţiune de ordin secund, într-o veritabilă uniune a contrariilor, ludicul şi humorescul pregătind revelaţia clipei de graţie.
Câteva momente, nu puţine, reverberează în orizontul arhetipal: moartea lui Agnes cu ritualurile purificării, deşi cu mijloacele la vedere prin intervenţia în scenă a regizorului Bergman care o fardează pe actriţa-personaj pentru următoarea secvenţă pe platoul de filmare, un flash dezvăluind, ca într-o stranie Pietà, slujnica Anna cu sânul dezgolit îmbrăţişând matern trupul fără viaţă a lui Agnes, ea însăşi dezgolită asemenea celei care o strânge la piept, resurecţia eroinei care a părăsit această lume îndreptându-şi mâinile spre spectatori – parte din spectacol, în multiplicarea nesfârşită în jocul de oglinzi şi unde iluziile fac concurenţă … stării civile – şi atingându-i într-un cutremurător, îndurerat gest de compasiune. (Dacă, în producţia cinematografică, secvenţele se filmează în numeroase rânduri până la obţinerea imaginii dorite, în teatru, spectacolul se reprofilează nu doar la reluarea repetiţiilor, ci chiar de la o reprezentaţie la alta. În seara în care am văzut spectacolul, numai regizorul Andrei Şerban a rămas nemişcat, aşezat într-un colţ al scenei sub pendula care şi aici este un simbol major în universul bergmanian, extinzând prin simpla-i prezenţă de „martor“, în concepţia lui Zeami, semnificaţiile „spiritului mascat“, care vine să-şi spună povestea. Şi nu întâmplător, adaptarea scenică se inspiră şi din scrierile memorialistice ale lui Ingmar Bergman, aducând la viaţă o lume apusă, ale cărei creaţii însă sfidează trecerea timpului. Şi, prelungind paranteza, pentru că s-a speculat mult, adesea inutil asupra scaunului regizorului suedez, ocupat când de regizorul piesei/scenariu montate la TMSC, când de actorul care a jucat acest rol, abia în acest context înţelegi că nimic n-a fost de prisos.) O va însoţi pe Agnes de-a lungul calvarului devotata slujnică Anna, interpretată de Varga Csila, ale cărei rezerve de afecţiune maternă se îndreaptă spre cei condamnaţi inconştient sau nu la suferinţă, cum e, de pildă, orgolioasa Karin, trăindu-şi destinul cu un soi de sado-masochism asimilat împotriva tuturor, în interpretarea actriţei Kató Emöke, sugerând dincolo de imaginea rigidă, de femeie care nu poate nici uita, nici ierta, o complexitate de sentimente vulcanice care stau să erupă aşa cum cealaltă soră, Maria, e prin mijlocirea unei interprete de talia lui Kézdi Imola nu doar surprinzător de apropiată fizionomic de Liv Ulman, dar şi înzestrată cu o personalitate aparte prin inteligenţă şi sensibilitate. În aceeaşi direcţie se înscrie asistenta lui Bergman – rol ce i-a revenit lui Albert Csila, dovedind că a fi autentic în teatru nu este la îndemâna oricui, dacă ne gândim puţin şi la vedetele noastre pe care scena nu pare să le mai încapă.
Ar mai fi multe de spus despre calitatea eclerajului, una dintre problemele de primă mărime pentru Andrei Şerban, ca şi despre costumele şi decorul somptuos cu mobilier simbolic, uşor de manevrat, semnate de scenografa Carmencita Brojboiu. Se cuvine a fi consemnată, de asemenea, scena ce încheie spectacolul, când jocului dintre ficţiune şi realitate i se substituie superba imagine de final a capodoperei lui Ingmar Bergman, când toţi, artişti şi spectatori, devin o entitate comună. Printre atâtea producte de serie care invadează teatrele, acest mare spectacol merită salutat ca atare şi, mai cu seamă, văzut de cât mai mulţi spectatori. //
