De același autor
Timp de o zi, a părut că rușii chiar ar avea de ales între regimul grețos al tiranului KGB-ist, care durează de peste 23 de ani, și bandele violente de mercenari ale fostului pușcăriaș din epoca sovietică (nouă ani pentru tâlhărie și trafic cu minori în anii ‘80), ajuns miliardar și patron de armată privată în capitalismul rusesc mafiot. Primii ucid „cu mănuși”, prin otrăvire sau aruncare pe fereastră, cu excepția cazurilor care au notorietate publică, în care se recurge la fabricarea de dosare și trimiterea în închisoare pentru opoziție și critici la adresa Președintelui, ceilalți se cam stropesc cu sânge când strivesc capetele deviaționiștilor, cu barosul. Asta au avut de ales rușii. Și doar pentru o zi.
Pentru ca „alegerea” rușilor să fie și mai grea, tiranul și banditul care cereau pe 24 iunie, fiecare pentru el, sprijinul poporului, au fost mulți ani prieteni și colaboratori apropiați, încă din tinerețea obscură petrecută de amândoi în anii ‘90 la Sankt Petersburg, crescând și sprijinindu-se reciproc în ascensiune și în atingerea scopurilor. De fapt, așa cum s-a confirmat în doar câteva ore, rușii de rând nu au avut nimic de ales, după cum nu au avut niciodată posibilitatea să aleagă ceva în istoria lor, ci doar au supraviețuit și s-au adaptat la ce li s-a pus în față.
Nici acum nu s-au exprimat în vreun fel – nu și-au arătat nici bucuria, nici mânia, nici susținerea, nici dezaprobarea. O momâie de popor. Un popor absent din propria istorie. Nu ne este clar ce vor rușii. Vor schimbare? Vor continuitate? Sunt conștienți că țara lor a invadat o altă țară, a început un război și produce crime și suferință? Le pare rău? Poate că da, poate că nu. În orice caz, nu există instrumente credibile pentru a le identifica opiniile și voința reală. Iar eschivarea, reținerea, ambiguitatea, lipsa de asumare clară a propriilor convingeri, ipocrizia și duplicitatea au devenit modul de viață al rusului nonpolitic, fie el profesor universitar, IT-ist sau tenismen.
Să conturăm un tablou sumar. Partidele politice sunt de carton, presa și televiziunile aplaudă frenetic regimul, societatea civilă nu există, biserica este o tribună jalnică a înapoierii rusești tradiționale, a corupției și slujirii umile a regimului, infima clasă mijlocie din marile orașe are deocamdată ce mânca și se consolează cu o bunăstare mediocră, elitele intelectuale se gudură pentru firimiturile de la masa Kremlinului, tineretul fie este îndoctrinat din copilărie și trăiește delirul putinist, fie caută o soluție să fugă în Vest cu prima ocazie, dacă a apucat să cunoască și altceva, amărăștenii din satele scufundate în noroi sunt umpluți cu votcă din cap până în picioare, oligarhii și familiile lor sunt preocupați să-și salveze iahturile și vilele din străinătate, iar trupele guvernamentale uriașe și debile arată ca o oaste de strânsură adunată de prin ținuturile asiatice îndepărtate și sărace, o oaste cotropitoare prost echipată și prost pregătită, primind derutată comenzi după comenzi și așteptându-și cu resemnare moartea în tranșeele din Ucraina, sfârtecați de rachetele occidentale. Aceasta este Rusia, la zi, care a contemplat tensiunea între marele tiran și marele bandit.
Înainte de a fi capabili să se integreze în sistemul relațiilor internaționale al lumii civilizate sau de a emite pretenția să formuleze „o nouă viziune asupra ordinii mondiale”, așa cum își închipuie Vladimir Putin, Rusia ca stat și rușii ca popor trebuie să își privească în primul rând eșecul lor lamentabil de a-și crea o țară decentă. Trebuie să-și recunoască lucizi dezastrul intern, lipsa lor de soluții și să se trezească din delirul ideologic imperialist. Până atunci, nicio schimbare reală nu va fi posibilă în Rusia, iar Moscova, drept centru de putere, va rămâne nefrecventabilă pentru comunitatea democrațiilor liberale. Pe lângă Rusia lui Putin, până și China comunistă pare rezonabilă, cel puțin în aparență, dacă nu în profunzime. Rusia și-a pierdut până și aparența de civilizație.
Rusia este captivă în propria neputință de a produce soluții decente pentru ea însăși. O societate invizibilă. Prea lașă pentru a se opune răului, prea ipocrită pentru a recunoaște adevărurile dificile, prea speriată pentru a lupta cu cei care o conduc, prea oportunistă pentru a risca, prea comodă pentru a munci și a construi un proiect al schimbării, prea hedonistă pentru a mai fi cel puțin frământată de dileme cehoviene sau dostoievskiene, ca acum 150 de ani.
Scurta rebeliune militară a lui Prigojin și a legiunilor Wagner a arătat deopotrivă rușilor de rând și lumii întregi cât de tragic și de lipsit de speranță este destinul acestui imperiu putred, care și-a devorat, înainte de toate, propriul popor. Să fim lucizi, în acest moment singura (eventuală) alternativă la regimul Putin ar fi o dictatură militară, o preluare a puterii de către generali, ceea ce nu este o perspectivă tentantă, nici pe plan intern, nici pe plan extern. De la nivelul societății și partidelor nu pornește deocamdată nimic.
Să facem o comparație cu un alt imperiu decăzut, desființat acum un secol, de partea cealaltă a Mării Negre. În iulie 2016, în Turcia, la așa-zisa lovitură de stat a armatei, milioane de turci au ieșit pe străzile marilor orașe, blocând podurile și căile de acces pentru tancurile rebelilor militari, pentru a-l apăra pe cel care credeau ei că le reprezintă interesele, șansele de viitor, democrația. Dacă s-au înșelat sau nu, asta este o altă discuție, dar în orice caz a fost clar ce a vrut atunci poporul turc, în acel moment critic, regizat sau nu. Turcia este, cel puțin, vie. Recent, au votat 88 la sută (!), iar actualul președinte și-a câștigat cu greu noul mandat, abia în turul al doilea, 48 la sută dintre turci votând pentru candidatul opoziției. Nu este deloc grozavă situația politică, economică și socială a Turciei, dar cel puțin poporul turc respiră, iar dacă îi pui oglinda la nas se aburește încă. Există acolo o discuție internă reală despre modelul de urmat, despre transformările și perspectivele țării, cu argumente pro și contra, iar opoziția prooccidentală a fost relativ aproape de a reuși schimbarea, cu toate dificultățile de organizare a campaniei electorale.
Acum, în Rusia, rușii au părut că nu vor nimic – nici să-l sprijine pe Prigojin în marșul său spre Moscova, nici să-l apere pe Putin. Nu s-au manifestat în niciun fel. Au plecat doar masiv din Moscova, umplând avioanele sau ieșind cu mașinile în satele din afara capitalei și așteptând să vadă ce se întâmplă. Au revenit, două zile mai târziu, la viața lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, chiar nu s-a întâmplat nimic serios în Rusia, nimic care să schimbe perspectiva de viață a rușilor. Butaforiile, dramoletele și puseele autoritare lipsite de credibilitate din sistemul de putere al Rusiei se țin lanț.
Scurta rebeliune militară a unui răsfățat cu bani și privilegii al regimului, cu tot spectacolul ei grotesc, ne-a pus pe gânduri. Am înțeles brusc că nu există în acest moment varianta unei opoziții politice, că nimeni nu așteaptă în umbră un moment de slăbiciune al regimului, pentru a da semnalul revoltei adevărate. Momentul de slăbiciune și derută al regimului a existat, a fost clar și cert, dar nimeni nu a sărit să exploateze fisura, să fructifice oportunitatea. Nimeni nu a riscat nimic, în afară de banditul Prigojin, care părea oricum terminat. Nici politic, nici militar, nici social nu pare să existe acum un potențial iminent de revoltă și schimbare. E drept că nici pe Putin nu a sărit poporul să îl apere, ca pe Erdoğan în 2016.
Există, probabil, așteptarea mută, discretă, latentă a apariției unei alternative credibile. Nimeni nu îndrăznește să o spună. Desigur, Prigojin nu era o soluție pentru Rusia post-Putin, el voia doar să mai primească bani de la guvern și să nu i se confiște afacerea Wagner. A forțat, în speranța că îl va îndupleca pe fostul său prieten. Nimeni însă nu a mișcat un deget, nici pro, nici contra. Dar, pe de altă parte, nu vedem cum poate apărea altceva credibil, atât timp cât poporul-momâie nu mișcă, nu iese, nu zice nimic.
Știm bine că și noi am fost un popor-momâie, multă vreme. Am trăit vremurile în care nimeni (sau aproape nimeni) nu spunea nimic. Însă cel puțin jos, la firul ierbii, nu ne credeam buricul lumii, așa cum se crede mujicul rus sau orășeanul mitocan. Dincolo de delirul discursiv al lui Ceaușescu, nimeni, dar chiar nimeni din cercul meu de cunoscuți nu credea cu adevărat că suntem merituoși, că suntem iubiți și apreciați în lume pentru contribuția noastră la ordinea mondială. Dacă ne-ar fi văzut cineva din exterior la Congresul al XIV-lea al PCR, în noiembrie 1989, în niciun caz nu ar fi bănuit că luna următoare tiranul își va fi primit gloanțele meritate. Un anumit context istoric, o serie de împrejurări și potriviri ale clipelor astrale, curajul unora care nu se gândeau neapărat și pe moment la ce au de pierdut, plus mașinațiunile care s-au declanșat în zilele în care oamenii erau deja în stradă, au produs declicul eliberator.
Chiar dacă astăzi nu se percep semnele unei schimbări majore în Rusia lui Putin, nu înseamnă că aceasta nu se poate produce surprinzător. La noi, stabilitatea lui Ceaușescu a durat 25 de ani, iar prăbușirea s-a întâmplat în câteva zile. Vreo 23 de ani au trecut deja și de când Putin conduce Rusia. Nu ar mai fi mult, deși încă nu se vede nimic la orizont.
