De același autor
Rusia nu este nici europeană, nici asiatică. Nu are nici calitățile occidentale, nici pe cele orientale. Nu s-a putut dezvolta nici prin modernitate și liberalism, precum Vestul, nici prin tradițiile milenare ale muncii asidue, disciplinei și supunerii, precum China vecină. Îi lipsesc atât instrumentele raționale, creative și stimulatoare ale inovării, izvorâte din cultivarea drepturilor și libertăților individuale, cât și cele umile, colective, ale conformării și învățării prin copiere. Nu zâmbește spre exterior, nici relaxat precum Occidentul, nici formal și instruit precum China.
Rusia nu este luminată de valorile libertății, democrației și statului de drept, de respectul pentru demnitatea și drepturile omului. A ratat întâlnirea cu modernitatea și nu a internalizat dezvoltarea economico-socială și avansul civilizației euroatlantice din ultimele două secole. Nu este însă nici împinsă înainte de ordinea, răbdarea, tenacitatea și planificarea eficientă a birocrației chineze. Cu ambele se învecinează geopolitic, pe cele două continente pe care le încalecă, dar nu preia niciuna dintre virtuțile, chiar dacă foarte diferite, ale celor doi poli de dezvoltare și influență ai lumii de astăzi. Din nefericire pentru ea și pentru țările din jur, nici nu are altele proprii, în afară de armele nucleare și oroarea pe care o stârnește. Trăiește în minciună și propagandă aiuritoare, în corupție, mistificare și închipuiri arogante, în mizerie și agresivitate criminală.
Rusia este doar mare, brutală și înapoiată. Atât. Un gigant cu picioare de lut, o benzinărie, cum bine spunea senatorul McCain, și o armată primitivă, o matahală debilă care se crede grandioasă, de care e bine să te ții departe și să te ferești la timp, pentru a nu te strivi, în cădere, sub greutatea ei. Retardului cronic al Rusiei i s-au adăugat în ultimii 20 de ani, printr-o continuă campanie de distorsionare a realității și manipulare a minților rușilor încă de mici, un puternic sentiment antioccidental, o dorință morbidă de revanșă istorică precum și iluzia măreției imperiale și purității ortodoxe, adică exact „tichia cu mărgăritare” care mai lipsea pe capul chel al regimului Putin.
Nu spun o noutate: niciodată în istorie nu a fost pașnic și civilizat despoticul Imperiu Rus, nici în versiunea sa țaristă, nici în cea sovietică. Și totuși, prăbușirea catastrofală a „lumii ruse” în secolul al XXI-lea, în oroarea, crimele și distopia ideologică de acum, sunt dincolo de cel mai negru scenariu pe care l-ar fi putut gândi cineva în decembrie 1999, la finalul epocii Elțîn. Retragerea forțată din funcție a unui președinte tragicomic, senil și alcoolic, în timpul căruia se făcuseră totuși câțiva pași de apropiere de Vest*, a oferit unui tânăr ofițer KGB șansa ascensiunii spre vârf. Trecut prin „spălătoria publică” a unei poziții de viceprimar la Sankt Petersburg, avansat rapid la Moscova, la Consiliul de Securitate, a fost apoi numit premier, tocmai pentru că părea modest și fără ambiții politice. Ne-am fi așteptat atunci, pe 1 ianuarie 2000, când noul președinte interimar prelua frâiele la Kremlin, la un amestec de nuanțe în parcursul viitor al Rusiei, nicidecum la întunecarea totală și avatarurile cumplite care au urmat.
De 23 de ani, Putin conduce Rusia, pas cu pas, spre războiul care îi poartă numele. A făcut-o prin minciuni, ipocrizie, propagandă grețoasă și crime, eliminând pe oricine i-a stat în cale sau a arătat public cine este el cu adevărat, înaintând spre dezastrul politic și societal pe care-l vedem în prezent. Naivitatea, comoditatea, lașitatea sau chiar interesarea financiară a unor lideri politici vest-europeni, regăsiți pe statele de plată ale companiilor rusești de petrol și gaz, au adormit vigilența Vestului față de Rusia lui Putin și au ignorat semnalele de alarmă venite din Europa Centrală și de Est. Faptul că „Rusia capitalistă” a creat câțiva oligarhi și o spoială de modernitate consumeristă în orașele mari nu înseamnă nimic. Sistemul de putere a crescut tumoral, corupt, violent și malformat, cu cercuri concentrice de siloviki și aparatciki îmbogățiți din afaceri cu statul și din prăduiala conturilor și proprietăților defunctei Uniuni Sovietice. Această avere ilicită a început ulterior să se reverse în lumea occidentală sub formă de „investiții și achiziții”, însoțite de toxinele și efectele perverse ale oricărei „afaceri” cu emanații ale capitalismului rusesc mafiot. Dar exportul de corupție și crimă nu a fost singura dimensiune a „contribuției Rusiei” la istoria secolului al XXI-lea.
Războiul lui Putin împotriva Occidentului și ordinii de securitate europene post-Război Rece a început în august 2008 prin invadarea Georgiei, la câteva luni după Summitul NATO de la București, în care s-a declarat că Ucraina și Georgia au, conform dorinței lor democratice și suverane, ușa Alianței deschisă. A fost „linia roșie” peste care Putin a vrut să arate că Occidentul nu mai poate trece, după ce aproape întreaga Europă de Est postcomunistă a dorit să adere și a fost integrată în NATO.
Războiul cu Ucraina a fost declanșat de Putin pe 20 februarie 2014, prin infiltrarea agenților fără însemne militare în Crimeea, anexarea ilegitimă a peninsulei și alimentarea războiului secesionist din Donbas, înghețat temporar prin fragilul și naivul Acord Minsk II din 2015, intermediat de Franța și Germania. Ceea ce vedem din 24 februarie 2022 este doar o nouă etapă, la scară mult mai mare, a Războiului lui Putin, început acum 15 ani. Iar delirul ideologic intern al Rusiei continuă pe toate canalele, încercând să justifice, măcar pentru publicul intern, dacă pentru cel lucid din exterior nu funcționează, invadarea Ucrainei, amenințările la adresa Republicii Moldova și a altor state europene democratice și întregul delir belicos extern al Moscovei, mergând până la discursul apocalipsei nucleare.
Cum s-ar putea sfârși delirul intern și extern al Rusiei și cum ar putea surveni o trezire a rușilor? În primul rând, trebuie spus că experiența „exorcizării” Germaniei naziste și a Japoniei militariste, ocupate de trupele americane după capitularea necondiționată din 1945 și devenite modele de succes ale democrației liberale de tip occidental, nu poate servi în cazul Rusiei. Războiul din Ucraina nu se va încheia prin capitularea niciunei armate, ci printr-un compromis/armistițiu intervenit la un moment dat, care va reflecta realitatea militară de pe teren. Acest acord nu se va produce curând și oricum se va întâmpla numai după ce Ucraina își va fi încercat șansa legitimă de a-și elibera toate teritoriile ocupate din 2014 încoace, deocamdată nu știm cu ce rezultate.
Marea necunoscută este cum va arăta Rusia post-Putin. Dacă va scăpa viu din acest război, actualul președinte va fi probabil forțat să plece din interior, ca și predecesorii săi Elțîn și Gorbaciov. Se va întâmpla la puțină vreme după încheierea războiului, indiferent care va fi rezultatul. Niciodată în istoria lor, rușii nu și-au schimbat în mod democratic conducătorul de la Kremlin. Nici următoarea preluare de ștafetă nu se va face prin pierderea alegerilor de către liderul în funcție. Cu sau fără teritorii obținute, Putin va trebui să plece după finalizarea războiului care îi poartă numele. Între paranteze fie spus, această „regulă moscovită” dură a succesiunii o știe și Putin. Din acest motiv, va face tot posibilul pentru a prelungi războiul sau negocierile politico-diplomatice ori pentru a îngheța conflictul și a nu semna un tratat de pace cu Ucraina, care să îl facă dintr-odată inutil. Dar răbdarea cercului de influență de la Moscova își are limitele ei. Iahturile și proprietățile trebuie recuperate, excursiile și cumpărăturile de lux trebuie reluate, iar copiii elitelor ruse trebuie să plece din nou la universități occidentale.
Sistemul de putere al Rusiei va realiza că, pentru ei și pentru familiile lor, va fi mai benefică schimbarea decât menținerea lui Putin. Normalizarea legăturilor economice și ridicarea sancțiunilor sunt imposibile cu Putin la Kremlin, acesta având un mandat de arestare emis de Curtea Penală Internațională de la Haga. Este evident că Occidentul va condiționa ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei de predarea lui Putin către CPI. Susținerea acestuia va deveni o povară pentru toți oamenii regimului. Nu știm acum dacă „debarcarea” se va produce în 2024 sau în 2025, depinzând de cât de lung va fi războiul, dar se va produce.
Democrația și utopia imperialistă rusă sunt incompatibile. Una dintre ele va fi întotdeauna sacrificată în fața celeilalte. Dacă succesorul interimar de la Kremlin va fi presat de partide și de societatea civilă rusă (există oare așa ceva?) să lase un curs relativ liber politicii interne și alegerilor, atunci Rusia ar avea o mică șansă să se trezească din acest delir, așa cum a avut în 1989-1991 sub Gorbaciov și apoi sub Elțîn, până la începutul consolidării lui Putin. Aceea a fost o șansă ratată, pentru că Putin i-a păcălit pe mulți, și ruși, și occidentali, ani în șir.
De profilul acelui lider interimar de la momentul plecării lui Putin, adică premierul din 2024-2025, vor depinde multe. Ideal ar fi să fie suficient de puternic pentru a ține departe de putere exponenții liniei dure antioccidentale și extremiștii, suficient de moderat pentru a nu se lăsa prins în același delir ideologic imperialist, dar suficient de „slab” (în sensul de nedoritor de putere absolută și veșnică) pentru a nu-și propune să devină un nou dictator, permițând existența opoziției, respectiv alegeri libere și corecte. Dacă, după plecarea lui Putin, care nu va fi prin alegeri, rușii vor reuși cel puțin două schimbări democratice de putere politică internă, putem începe să sperăm. Un răspuns la întrebarea din titlu nu putem avea mai repede de zece ani. Șansele sunt mici, dar există. //
* Rusia fusese cooptată în G7 (care devenise, pentru câțiva ani, G8) și chiar în Consiliul NATO-Rusia, în urma Actului Fondator NATO-Rusia din 1997.
