De același autor
Mărturisesc că am fost surprins şi dezamăgit. Am crezut, acum doi ani, la relativ puţină vreme după sosirea domniei sale la Bucureşti, că doar opiniile noastre politice diferă. Porneam atunci de la asumpţia că, la urma urmei, un ambasador trebuie să reprezinte punctul de vedere al conducerii ţării sale, dar atâta vreme cât o face cu profesionalism, stil şi eleganţă misiunea sa diplomatică merită, totuşi, respectul cuvenit, cel puţin în mediile avizate. Ca fost şef de misiune, nutream o anumită (şi, iată, teribil de naivă) înţelegere şi colegialitate faţă de un diplomat care, credeam eu, încearcă să reprezinte cum poate mai bine interesele ţării sale, în limitele decenţei, normelor şi cutumelor profesiunii diplomatice.
În articolul pe care l-am publicat pe 22 aprilie 2013, „Nu avem dreptul să nu ne mai temem de Rusia? (Reflecţii pe marginea interviului unui ambasador bine instruit)” [1] am explicat dezacordul profund în care ne aflăm în raport cu poziţia Federaţiei Ruse faţă de scutul antirachetă, cu ameninţările tot mai frecvente ale Moscovei şi emisarilor ei la adresa ţărilor care intră în acest proiect strategic de apărare, dar am avut cuvinte de apreciere atât faţă de predecesorul său, experimentatul Alexander Ciurilin, pe care avusesem ocazia să-l cunosc în perioada cât am lucrat în Centrala MAE, cât şi faţă de ceea ce credeam atunci a fi Oleg S. Malginov, adică totuşi un ambasador instruit, cu ştiinţa discursului, tehnica argumentării şi cumpătarea vorbelor, cu o anumită jovialitate şi un farmec bonom, tipic spiritului slav, dincolo de divergenţa evidentă a opiniilor.
M-am înşelat. Sau ambasadorul s-a schimbat. Sau liniile de mesaj primite recent de domnia sa şi atmosfera de la Kremlin s-au schimbat, dar oricum reprezentantul Rusiei arată acum altfel decât în acel interviu pe care l-am comentat, şi în care nu fusesesm de acord doar cu tezele strategice, de politică externă şi de securitate ale Rusiei, nu şi cu stilul diplomatului sau cu impresia generală pozitivă pe care se străduia să o inspire.
Doi ani mai târziu, sunt nevoit să reformulez. Ambasadorul Malginov nu are doar opinii diferite de ale noastre, dar face parte realmente dintr-o altă lume, dintr-un alt „model cultural” (uitaţi povestea cu ortodoxia, un mic truc cu care nu cred că mai poate aspira la captatio benevolentiae în România), care neagă însăşi esenţa democraţiilor liberale, separarea societăţii civile de stat şi mai ales convingerea că cineva poate să se exprime în spaţiul public fără să reprezinte agenda guvernului sau să execute un mandat primit de la şefii săi. Spus franc, omul „joacă în alt film” şi se pare n-a înţeles nimic din cea ce ne dorim noi să fim, ca ţară, ca societate, ca cetăţeni liberi, de vreo 25 de ani.
Deci, ambasadorul Rusiei la Bucureşti a numit „bădărani” doi cetăţeni ai României. Fără să mai punem la socoteală că e vorba de o ofensă adusă unor oameni care aparţin elitei acestei ţări, că e vorba de un atac la persoană care vizează doi profesori universitari cu profil public consacrat, fie şi numai ideea că cineva trimis să lucreze pentru îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale între două ţări încearcă să discrediteze grosolan autorii unui articol şi publicaţiile (altminteri la fel de prestigioase) care l-au găzduit e o dovadă a dispreţului profund pe care Oleg Malginov l-a arătat României şi societăţii româneşti. Nu ştiu dacă vreun şef de misiune al României, de acum sau din orice regim, şi-a permis vreodată să utilizeze public un asemenea calificativ în Rusia (sau în orice altă ţară), în timpul mandatului.
Articolul domnilor profesori Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan nu avea nimic scandalos, nimic cu care cineva care aparţine culturii noastre politice să nu fie de acord, în principiu (adică pe fondul problematicii tratate, căci formulările, nuanţele şi tonurile aparţin fiecărui analist) şi nici nu era, la urma urmei, o observaţie în premieră cu privire la modul în care partidele populiste, naţionaliste, radicale sau eurosceptice de pe continent (dar să le numim pe toate cu un singur termen, anti-sistem) cochetează cu noua politică asertivă, anti-occidentală a Rusiei lui Putin. E limpede că ambasadorul Malginov a dorit să se afle în treabă şi să provoace o dispută care să atragă atenţia opiniei publice româneşti. Au văzut că a mers la Copenhaga, au încercat şi aici. Şi, în mare parte, din perspectiva mediatizării, le-a ieşit. Dar a meritat?
Nu vreau să merg până-ntr-acolo încât să cred că micile războaie pe care încep să le provoace ambasadorii ruşi în Europa, în ţările în care servesc ca diplomaţi (vedeţi şi cazul la fel de revoltător din Danemarca[2]), fac parte dintr-o strategie articulată de comunicare publică în care aceştia au primit instrucţiuni să inflameze spiritele pentru a forţa clivaje societale interne, dar nici nu pot să ignor coincidenţa şi suprapunerea unor evenimente care fac parte din acelaşi mod abuziv de gândire, care caută să dividă cu orice preţ şi să supună apoi state şi societăţi slabe, vulnerabilizate, unei influenţe directe sau indirecte.
Din nefericire, o asemenea ieşire, precum a ambasadorului Malginov, nu produce decât rău în actualul context. Domnia sa se face că nu înţelege o diferenţă esenţială: autorii cărora le spune „orice bădărani” (ca şi editorii publicaţiilor respective, niciuna controlată de stat) sunt cetăţeni liberi să-şi exprime opiniile individuale, intelectuali publici care au dreptul la semnătură în mediile online sau scrise precum şi dreptul la formularea unor idei care îi reprezintă, în timp ce ambasadorul chiar vorbeşte în numele ţării sale şi, în particular, a conducerii statului respectiv. Poţi face, desigur, trecerea de la un statut la altul de-a lungul vieţii profesionale, dar nu le poţi avea pe amândouă în acelaşi timp. Nu suntem toţi plătiţi pentru cuvintele pe care le rostim. Nu suntem toţi sub mandat, nu servim toţi agenda liderului absolut sau a guvernului, mai sunt şi oameni liberi în părţile acestea de lume, cu care putem fi sau nu de acord.
Îmi aduc aminte o discuţie din 2013, la Universitatea Babeş-Bolyai, care are legătură cu ceea ce se întâmplă acum. Ambasadorul român numit de puţină vreme pentru Moscova, Vasile Soare, doctorand la universitatea noastră, un diplomat plin de calităţi şi de energie, şi-a prezentat îmbujorat, cu mult entuziasm, multe bune intenţii şi multe speranţe, planurile pentru misiunea care avea să înceapă curând, în faţa unei audienţe academice. Lăudabilă intenţie. Voia să ne convingă că „va schimba lumea” şi va transforma relaţiile bilaterale româno-ruse în ceva ce n-am văzut până acum. Am păstrat multă vreme regretul că am făcut notă discordantă cu optimismul adunării noastre publice, dintre toţi cei care au vorbit dorindu-i mult succes eu fiind singurul care a „exprimat un optimism rezervat faţă de şansele de reuşită ale misiunii sale diplomatice”, atâta timp cât Rusia nu îşi va schimba „etosul politic” (să nu spunem mai direct). Tot atunci am aflat, în particular, că omologul rus chiar nu poate înţelege apariţia în presa românească a unor articole care dezavuează politica externă şi de securitate a Rusiei (şi ţineţi cont că era înainte de Crimeea şi de războiul din Ucraina) şi de ce nu face nimic guvernul român în acest sens. Ne-am amuzat atunci, cu colegii din universitate, asupra acestei „lipse de acţiune a guvernului faţă de autorii şi analiştii răuvoitori din presa politică” şi am trecut mai departe. Dar, iată, lucrurile au devenit tot mai serioase în ultimii doi ani şi sper sincer că admirabilul nostru ambasador la Moscova face progrese în obiectivele diplomatice pe care şi le-a propus. Şi mai ales că noi, chibiţii de pe margine, liberi ca pasărea cerului, nu le facem domnilor ambasadori problemele mai mari decât sunt oricum. O, de-ar putea înţelege şi Excelenţa Sa Oleg Malginov această distincţie fundamentală între libertatea analiştilor şi constrângerile postului de ambasador, am trăi cu toţii într-o lume mai bună!
O întrebare, la final, în atenţia ambasadorului Rusiei: Excelenţă, după toate câte s-au spus zilele acestea, ce rost mai are continuarea misiunii dumneavoastră diplomatice în ţara în care „orice bădărani” (a se vedea, totuşi, despre cine este vorba) pot să-şi publice opiniile în spaţiul public?
