Cum se ucide un proiect în România

Modul abrupt în care preşedintele Traian Băsescu a lansat proiectul regionalizării nu putea să nască prea multă pace socială. Puterea de azi - şi mă gândesc aici la preşedinte, premier, dar şi la alte structuri - suferă de un complex al damnării. Au pierdut întâietatea în sondaje, sunt destul de jos în ceea ce priveşte încrederea şi intenţiile de vot şi, pe acest fond, par că sunt loviţi de o voluptate de a merge contra opiniei majoritare, orice proiect ar face. Acest lucru se combină cu sentimentul că puterea face doar ceea ce trebuie şi în felul acesta orice măsură se impune de la sine, dacă este legată de economie şi dacă pare raţională. Unde greşeşte? Într-un sistem democratic, dincolo de raţionalitate, câştigător este cel care obţine majorităţi şi consens, singurul mijloc de legitimare. Cine câştigă mai multe voturi are dreptate, aceasta este maxima democraţiei! Dincolo de calitatea unor membri, parlamentul trebuie inclus, nu exclus din zona deciziei politice, iar consultările cu opoziţia, pregătite mai bine pe căi informale, nu trebuie rezumate la invitaţii televizate sau convorbiri de genul „cine este mai miştocar“.

Opoziţia are complexul excluderii, neparticipând deloc la exerciţiul puterii, nu are nicio motivaţie să susţină, chiar şi prin critică, proiectele coaliţiei de guvernare. Chiar dacă unele proiecte par a avantaja inclusiv demersul liderilor opoziţiei, măcar pentru faptul că pe cele nepopulare e mai bine dacă le face adversarul politic, există un ethos al respingerii.

Vina nu este egală, pentru că cei de la putere au mai multe mijloace la dispoziţie pentru a stimula participarea opoziţiei la exerciţiul puterii. Inclusiv prin sacrificii, prin a lăsa şi opoziţiei anumite zone de decizie. Există la politicienii din opoziţie un raţionament care nu este uşor de combătut şi care spune: dacă ai obţinut la alegeri 51% din voturi nu este normal să conduci pentru 100%. Cu alte cuvinte, puterea trebuie mereu distribuită şi redistribuită pentru a obţine un echilibru politic dinamic, armonios, echilibru care să poată promova schimbarea socială şi modernizarea unei societăţi.

În lumina acestor raţionamente de fundal, proiectul regionalizării pare că a fost compromis pentru multă vreme din cauza acestei iraţionalităţi politice de fond, chiar dacă el ar fi trebuit să facă parte din strategia de descentralizare, strategie blocată după Rus şi Blaga, iar anul 2008 ar fi trebuit să ne prindă cu tot acest proces terminat. Acest proiect este compromis nu pentru că se opune UDMR sau pentru că nu este de acord USL, ci pentru că a fost compromis în ochii opiniei publice, în ochii comunităţilor. Baronii locali din toate partidele au găsit deja un suport de masă pentru a milita împotriva desfiinţării feudelor lor şi se vor folosi de asta mult timp de acum încolo. Se vor pune în fruntea maselor, vor milita pentru orice, doar să rămână ei distribuitorii unor fonduri care vin cu ţârâita de la Bucureşti.

Mă bazez pe două studii pe care le-am făcut, la un interval de două săptămâni, unul la începutul dezbaterii despre regionalizare şi al doilea săptămâna trecută. La început, cei care se opuneau erau în jur de 56%, cei pentru şi cei nehotărâţi ajungeau la 44%, cu toate că proiectul era propus de preşedintele Traian Băsescu, care naşte deja o reacţie puternică de refuz din partea simpatizanţilor opoziţiei, dar nu numai. După două săptămâni de dezbateri intense, procentul celor care resping global regionalizarea a depăşit deja 70%, cred, cu potenţial de creştere, iar cei care se declară pentru proiect sunt cu puţin peste 20%. Nu este, cum ar putea să pară, o împărţire a electoratului PDL la cei care sunt de acord, iar USL şi ceilalţi la respingere în bloc. Sunt procente semnificative de pedelişti care nu sunt de acord, dar şi procente de uselişti care spun că opoziţia ar trebui să accepte varianta celor 8 regiuni de dezvoltare. Cei care declară că urmăresc şi acceptă opinia partidului pe care-l votează sunt doar jumătate din eşantion şi sunt în proporţii aproape egale pentru acceptare sau refuz. După două săptămâni de scandal în care s-au modificat parametrii de percepţie şi evaluare a situaţiei, un singur lucru a rămas în marja de eroare neschimbat: raportul dintre cei care vedeau efecte pozitive şi efecte negative ale regionalizării, semn că dezbaterea nu a avut valenţe informaţionale, a fost doar polemică şi ideologie.

În plus, la începutul dezbaterii, 65% dintre români nu ştiau în ce regiune de dezvoltare se află, în timp ce, după o săptămână de dezbateri intense în toate mediile, 41% dintre respondenţi încă nu ştiu din ce regiune de dezvoltare face parte localitatea în care trăiesc. În ceea ce priveşte intenţiile Guvernului României, sunt încă 70% dintre români care nu ştiu nimic despre ce vrea guvernul să facă. Pentru ca haosul din mintea oamenilor să fie complet, mai citez nişte cifre: 60% erau de acord cu regionalizarea, dacă aceasta presupune ca România să beneficieze de fonduri europene suplimentare, acum au mai rămas doar 46% dintre români care cred asta, iar 47% sunt împotrivă, chiar dacă vin fonduri europene sau nu.

Între complexul damnării de care este afectată puterea politică şi cel al excluderii pe care-l resimte opoziţia, proiectele de modernizare a României se sting încet, dar sigur. Iar UDMR ţine loc de putere şi opoziţie, în acelaşi timp, hotărând viitorul României întregi, nu doar viitorul visatei regiuni autonome maghiare.

Citeste si despre: intentii de vot, sondaje de opinie, complexul excluderii, stimularea participarii, redistribuirea veniturilor.