De același autor
Lipsa de evoluţie face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleaşi.
Una dintre întrebările cele mai importante pe care analiştii şi le pun în timpuri de criză este dacă criza economică facilitează reformele sau nu. Sunt multe studii care au analizat dinamica unor economii în ultimele decenii, dar cele mai multe dintre ele arată că nu există o legătură destul de solidă între reforme şi crizele economice. Mai degrabă crizele politice sunt cele care modifică structural, prin decizii mai curajoase, anumite stări de lucruri. Dar crizele politice sunt cauzate de cele mai multe ori de dinamica sistemului politic, şi nu de evoluţii sociale sau economice la care politicienii nu găsesc răspunsuri sau au răspunsuri diferite. Sistemul politic românesc este de multă vreme blocat. Există un echilibru fragil în parlament, menţinut de universalul UDMR, un echilibru care este mai degrabă un blocaj care trimite deciziile majore doar la asumări de responsabilitate şi ordonanţe guvernamentale, adică la o gravă amputare a democraţiei.
Un sistem politic blocat este unul care nu evoluează şi care foloseşte toate resursele doar pentru propria funcţionare. Lipsa de evoluţie face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleaşi. Lupta politică este una de uzură şi, uneori, competiţia internă din partide determină în mai mare măsură temele de dezbatere decât probleme de urgenţă socială sau agendă publică.
Desensibilizarea la temele majore
Un sistem blocat nu reuşeşte să asigure o dinamică socială şi nici imaginea evoluţiei sistemului de care se pot lega diferite speranţe ale populaţiei. Nu mai invoc aici încrederea în instituţii, ajunsă la nişte cote incredibil de scăzute. Voi aborda un alt aspect: al neliniştilor sociale, la care politica noastră nici măcar nu se gândeşte să caute răspunsuri.
Am realizat recent cu echipa IRES un studiu privind îngrijorările românilor, dar, deşi presa a fost plină de dezbateri şi analize, nu am auzit nici măcar o reacţie politică sau vreo remarcă de la cineva cu o funcţie publică. Nici măcar opoziţia politică nu a căutat să valorifice, măcar în discurs propagandistic, acest lucru, semnul cel mai bun al unei desensibilizări totale la problemele opiniei publice. Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de faţă, sunt nivelul corupţiei, salariile, sistemul de sănătate şi prăpastia dintre oamenii bogaţi şi cei săraci, în legătură cu care sunt îngrijoraţi peste 80% dintre respondenţi. Aceste îngrijorări sunt urmate de cele privind sistemul de pensii, şomajul, poluarea sau starea mediului înconjurător. Raportându-se la situaţia economică a ţării de dinainte de 1989, 27% dintre respondenţi consideră că situaţia actuală este mai bună, 4% că aceasta este la fel, în timp ce 58% o văd pe cea prezentă drept ceva mai proastă sau mult mai proastă.
Politica nu-i ajută pe oameni nici măcar să-şi creeze mici rezerve de optimism. Puţine dintre aceste teme le găsim în zona discursurilor sau în cadrul iniţiativelor legislative. Deşi 83% dintre români îşi exprimă acordul cu afirmaţia „Cea mai mare problemă a ţării o constituie clasa politică“, la fel 48% cu afirmaţia „Nu mai există nicio şansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău“, optimismul este păstrat cu preţul evadării din realitate. 85% dintre românii care cred în Dumnezeu, adică peste 90%, se bazează în mare sau foarte mare măsură pe ajutorul divin atunci când au greutăţi, iar 45% sunt de părere că lucrurile ar merge mai bine în România dacă liderii religioşi s-ar implica în politică. Sigur, rolul valorilor creştine poate fi important, dar vedem o populaţie care este abandonată de un sistem politic blocat care parcă funcţionează într-o altă realitate.
Recursul la imaginar
Ce face atunci politica, ce sens dă luptei pentru putere şi competiţiei? În primul rând, politica se justifică prin lupta pentru anihilarea adversarului. Venirea la putere a echipei noastre este chezăşia viitorului, ca să folosim o expresie a trecutului nu prea îndepărtat, acesta este raţionamentul esenţial. Dar cel mai simplu este ca bătălia totală să se dea pe teritoriul simbolicului, al imaginarului.
Un sistem politic blocat îi obligă pe cei din politică să caute mai degrabă să penetreze sistemul prin şmecherii, metafore mirobolante şi retorică. O tentativă recentă de a depăşi starea de lucruri şi de a moderniza politica de dreapta ne dovedeşte acest lucru. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu experienţă în cercetare empirică, nu în naratologie sau structuralism semiologic, a simţit că nu poate lansa o idee de schimbare decât prevestind, după tipul oracolului, ce o să se întâmple. A inventat-o pe Albă ca Zăpada ca metaforă, dar şi ca pe una dintre modalităţile prin care PDL a căutat să ocupe cât mai multe spaţii politice, la început din teritoriul dreptei neoliberale care s-a unit cu stânga. Metafora a fost bine găsită, doar că este una feminină, iar românii nu se dau în vânt după femei conducători. Bineînţeles, nici cei care urmau să fie piticii (adică greii din PDL) nu au fost întrebaţi când li s-a distribuit acest rol, deci era normal să înceapă un conflict intern. Fiind un proiect al unor intelectuali, destul de utopişti, a început să intre în teritoriul politic al PDL şi asta o să-i fie fatal proiectului.
Chiar Boc a respins violent acest mod de a face politică pe spatele partidului condus de el. Era clar de la început: noua mişcare trebuia să prindă cheag pe teritoriul PDL şi abia apoi să poată aduce oameni din afară. Proiectul, rebotezat Noua Republică, nu va ajunge, cred eu, la alegeri, din cauza bătăliei interne, dar şi a unor inconsecvenţe ideologice. Vor fi obligaţi să fie o falangă intelectuală a dreptei conservatoare şi aici nu au şanse să motiveze, să aducă voturi, să aibă o mare influenţă. Mişcarea are oameni valoroşi, dar niciunul dintre ei nu este hârşit prin politică. Nu se pricep la gherilă politică şi nici nu au abilitatea de a face coaliţii. Sunt contestaţi de baronii PDL chiar şi atunci când îl atacă pe Ponta şi USL, acestea fiind subiecte mai simple de discurs, deci constituie un monopol al partidului.
Ca om de stânga, cred că dreapta are nevoie de o revigorare pentru binele României şi pentru sănătatea dialogului politic, dar nu prea văd cum se poate produce acest lucru, pentru că partidele aflate la guvernare nu se pot reforma. Dar diagnosticul este evident, nişte intelectuali de dreapta au încercat să rezolve o problemă, dar le-a rămas disponibil doar teritoriul imaginarului.
Ritual şi liturgie politică
Ritualul politic este foarte important ca spectacol al puterii. Inaugurările şi tăierea de panglici sunt evenimente pozitive, singurele care nu conţin, decât implicit, rituri de confruntare. Orice proiect public este inaugurat pe bucăţi, pentru ca să poată conţine cât mai multe rituri subsecvente. Aeroportul din Cluj este inaugurat şi reinaugurat în fiecare campanie, de câte ori se mai adaugă o parcare sau un depozit.
Drumurile şi centurile de ocolire sunt însă evenimentele preferate, aici teatralizarea politicii edificatoare este cel mai uşor de pus în scenă. Am asistat în zilele trecute la un eveniment epocal, reinaugurarea pentru a nu ştiu câta oară a centurii de ocolire a Clujului (inaugurată cu toate că ea se va termina, totuşi, în 2012). Ea a mai fost inaugurată în 4 decembrie 2009 (cu două zile înainte de alegerile prezidenţiale) pentru a fi închisă trei zile mai târziu, a doua zi după vot. După cum scriu jurnaliştii locali - de fapt, unul singur, majoritatea nu au curajul -, au urmat alte inaugurări în 2010 şi în vara acestui an. La acest eveniment, am asistat la o liturghie politică, un mod în care ministrul Transporturilor îi dă lui Boc, în premieră (ce tare breaking news!) o veste bună: „Ca urmare a negocierilor pe care le-am purtat cu colegii din Comisia Europeană, pe reţeaua TNT, tronsoanele de pe autostrada Transilvania au fost acceptate spre a fi finanţate din fonduri europene“.
Criza şi sistemul politic blocat rafinează mijloacele de expresie ritualică, dar politica de mare subtilitate semiologică nu mai are puterea de a reveni la pragmatism.
Ornamentul politic al regalităţii
Politica noastră nu produce proiecte, ea caută doar teme de discuţie. Fiecare temă de discuţie creează o mică zonă de conflict unde se dau bătălii inutile de notorietate sau de câştigare de capital politic. Recent, mă întreba un jurnalist, cu seriozitate, despre apariţia temei regalităţii, despre motivaţia revigorării ei şi despre sondajele privind şansa de revenire.
Tema a fost adusă în discuţie ca o modalitate de enervare a lui Traian Băsescu, despre care se vede de la distanţă că nu este monarhist. O remarcă negativă a preşedintelui Băsescu la adresa Regelui Mihai a devenit temă de dezbatere pentru vreo câteva luni. În mare măsură, opinia publică a fost de partea celui slab, adică a Regelui Mihai, iar opoziţia a căutat să valorifice această temă de atac. Dar opţiunea pentru monarhie este slabă, undeva în jur de 12%, chiar dacă lumea respectă regalitatea, în tentativa de a recupera istoria şi trecutul. Monarhia nu are niciun viitor politic, fiind mai ales un ornament politic. Din păcate, românii nu îşi respectă prea mult această parte a istoriei.
Regele şi regalitatea sunt teme care au fost mereu folosite în discursul politic şi în războiul orb de la noi. Sunt valoroase şi acum doar pentru că aduc o temă de vulnerabilitate a puterii, care s-a aliniat în spatele preşedintelui. Am realizat un sondaj şi am văzut cum, peste noapte, au apărut regalişti de conjunctură. Culmea, cei mai tari regalişti sunt acum pesediştii, liberalii şi peremiştii! A doua zi după sărbătorirea din parlament, toţi vor uita de Majestatea Sa.
Cât timp motorul politicii va fi blocat, România nu va putea merge înainte. //
